Liberalismul (despre realismul idealului)

Liberalismul nu poate prinde încă suficient de adânc în România post-comunistă dintr-un motiv aparent simplu, dar sociologic decisiv: clasa de mijloc este încă prea subțire, iar crizele succesive, din 2008 încoace, au lovit-o puternic. Mai mult, tocmai ea, așa cum este, duce greul bugetului public, fiind taxată nemilos pe muncă și, comparativ, mângâiată pe profit. Este suficient să privim spre imobiliare, spre marjele lor și spre felul în care munca rămâne fiscal materia primă cea mai ușor de stors, în vreme ce specula este regină. În aceste condiții, fără corecturi de curs, liberalismul riscă să devină nu doctrina libertății responsabile, ci limbajul convenabil al celor deja instalați în avantaj.

Pe scurt, fără ca aceasta să fie o concesie făcută „înapoierii”, „primitivismului”, „BOR-ului”, „Patriarhului” sau altor presupuse calități și defecte naționale, liberalismul românesc are nevoie la ora actuală de mai mult decât un touch creștin-democrat. Firește, nu ca ornament confesional — ca preot și profesor de teologie tocmai asta susțin: evitarea transformării credinței în partid! —, nu ca nostalgie occidentală de import, eventual pe model încă funcțional în Germania, CDU/CSU, ci ca infrastructură morală a libertății: grijă pentru corpul social, solidaritate, familie, comunități locale, subsidiaritate, protecția celor vulnerabili, dar și disciplină a responsabilității personale. Altfel decât pe vremea Brătienilor, când liberalismul avea în față o mare tabără conservatoare, cu oameni care drenau prin trupurile, moșiile, rețelele și conturile lor modernizarea țării, astăzi liberalismul românesc se trezește aproape singur într-un deșert de idei.

Am fost, alături de câțiva prieteni, aproape de efortul de la începutul anilor 2000, când Institutul de Studii Liberale conta și când mai părea posibilă o minimă pedagogie doctrinară. Între timp, trăsătura comună a partidelor de la noi a devenit evacuarea doctrinei. Nici măcar cenușăreasă nu mai este, pentru că aceea măcar are rolul moral al contrastului. La noi, de la bun început, doctrina nu este umilită, ci absentă. Zero. Partidele nu au fost și nu sunt familii de idei, ci vehicule de ocupare a statului, iar electoratul nu mai este chemat să aleagă între viziuni, ci să gireze periodic improvizații, interese și persoane. De aici, poate, urgența: nu revenirea la etichete, ci recuperarea conținutului. Fără idealuri, altele decât obișnuitele palavre mute, actul politic este pură biologie: care pe care. Liberalismul fără creștin-democrație rămâne prea rece; creștin-democrația fără liberalism riscă să devină paternalism. Împreună, ar putea reface măcar alfabetul politic al unei societăți încă neîmpăcate cu libertatea ei. Mai mult: este singurul răspuns serios dat demagogiei, ortodoxismului care roade Ortodoxia, georgismului și aiurismului de toate aliajele.

Doxa!