Budapesta (concluzii social-teologice)

Peste mai bine de un deceniu și jumătate, cineva a jucat, de la putere, cartea anticomunismului și a etnofiletismului, a grijii față de diaspora învecinată, pe care a și înveninat-o. Formula a mers o vreme, fiind îmbogățită pe traseu cu accente iliberale, putiniste — vândute drept realism energetic — ori, mai recent, cu reflexe trumpiste, prezentate drept semne de anvergură globală. Numai că nimeni, pe fața pământului, nu poate conduce, într-un sistem care se declară democratic, la nesfârșit sub teroare inventată, prin fabricarea de dușmani, prin identificarea arbitrară de comploturi și amenințări, prin transformarea suspiciunii în metodă de guvernare.

Electoratul înghite o dată, de două ori, poate chiar de trei ori și, din reflex, a patra oară. Dar nu la infinit. La un moment dat, omul mai și gândește, compară, socotește, își ridică privirea din ceața propagandei și observă că nu poate trăi doar din frică, resentiment și mitologie identitară. Nu este deloc conform firii omenești să te simți asediat perpetuu. Cu atât mai mult cu cât, dincolo de decorul retoric, rămân aceleași neputințe foarte concrete, transformate între timp în sistem: corupție, clientelism, oboseală instituțională, izolare externă, stagnare morală și o tot mai vizibilă lipsă de orizont.

Social-teologic vorbind, cazul Budapesta arată încă o dată că nici națiunea, nici tradiția, nici creștinismul — toate, firește, cu minusculă — nu pot fi confiscate legitim de un proiect politic ce transformă comunitatea în cazarmă emoțională. Frica poate disciplina pentru o vreme, dar nu zidește o comuniune. Suspiciunea poate mobiliza electoral, dar nu întemeiază un popor viu. Iar acolo unde puterea are nevoie permanentă de demoni de serviciu, de trădători de inventar și de primejdii reciclate, semnul nu mai este al vigilenței istorice, ci al unei sărăcii spirituale adânci: incapacitatea de a mai guverna prin adevăr, competență și măsură. Pentru suveraniștii noștri, de la Dungaciu la Neamțu, dar mai ales pentru cei din cler, cu Agamiță în frunte, aceasta ar trebui să fie o lecție limpede: cine acceptă să devină carne simbolică de tun pentru confruntări reale sfârșește rău. Fiindcă nu poți invoca la nesfârșit Providența, neamul și Altarul spre a acoperi jocuri de putere care, la nevoie, își devorează fără remușcare propriii figuranți. Cine binecuvântează imaginarul războiului ajunge, nu rar, anexă morală la dezastrul lui concret. Pe scurt, nu poți face din mormintele trecutului tranșee ale prezentului fără să pregătești, orb și solemn, cadavrele viitorului.

Hristos a înviat!