Poporul Învierii (predica pe scurt)

Poporul Învierii nu este beneficiarul formal al unui viitor „asigurat”, înfrângerea morții nefiind dividend și nici bonus, ci realitate. Presantă, aș zice. Pentru că, dacă nu sub binecuvântată presiune, cum altfel poate trăi cineva din clipa în care știe, are certitudinea amestecată cu nădejdea, că mersul trenurilor valabil până acum și-a schimbat radical, ființial, orele și mai ales destinația? Învierea nu adaugă de aceea o anexă luminoasă la viața veche, nici nu unge sentimental mecanismul obosit al lumii acesteia, ci îl rupe din axul lui mortuar și îl mută, brutal de blând, pe alt traseu. Nu mai mergem, așadar, spre aceeași gară finală, chiar dacă peisajul, oboseala, bolile, trădările, cimitirele, războaiele și toate celelalte par să contrazică această mutație. Poporul Învierii este, tocmai de aceea, poporul care trăiește în răspăr cu evidența brută, fără să o nege, dar refuzând să-i recunoască ultimul cuvânt. I se opune, iar această opoziție este miezul ascetic al Creștinismului.

În consecință, creștinul nu este un optimist de serviciu, nici un gestionar al speranței, nici un funcționar al veșniciei, nici un vânzător de baclavale însiropate în zahărul anestezic al pietismului. El nu spune „Hristos a înviat!” ca pe o formulă de sezon, la noi: cu brânză telemea și ceapă verde, nici ca pe o parolă de recunoaștere între oameni cuminți, ci ca pe adevărul care îi schimbă metabolismul lăuntric. Dacă moartea a fost înfrântă, atunci viața nu mai poate fi trăită superficial, administrativ, pe bază de reflexe, amânări și mici aranjamente cu propria conștiință. Învierea pune, repet, presiune pe om, nu îl relaxează; îi dă nădejde, dar îi și cere consecințe; îl mângâie, dar nu-l lasă să se culce sufletește, să facă pe mortul înainte de vreme. Poporul Învierii nu primește, prin urmare, dreptul de a trăi la întâmplare sub acoperirea unui final fericit garantat, ci chemarea de a deveni, încă de aici, aerul respirabil pentru lumea de aici în orizontul cele noi care va să fie și care tocmai a început. Radical formulat: omul creștin, cel care confirmă Învierea, adică realitatea deplină, nu poate confirma amăgirea clipei, falșii profeți, imberbii care se simt incomodați, elegant spus, de urgența morală și de standardul etic.

Social-teologic vorbind, aici este și marea noastră problemă: spunem că moartea a fost călcată cu moartea, dar trăim adesea ca și cum ea ar continua să ne organizeze până în ultimul reflex. Ne temem excesiv, calculăm meschin, urâm inutil, amânăm esențialul, ne agățăm de decor, transformăm credința în obicei și nădejdea în cloroform. Or, Poporul Învierii ar trebui să fie exact contrariul: comunitatea celor care nu mai fac din frică principiu de viață, din mormânt centru de greutate și din disperare metodă de interpretare a lumii. Și tocmai de aceea, Poporul Învierii nu este credul, ci realist, motiv pentru care cei care, populist, încearcă să-i deturneze energia, bunăcuviința și mai ales credința o dau, mai devreme sau mai târziu, în bară. Cu sunet. Mai mult, în lumina Învierii, ancestralul și demultul nu dispar, nu sunt evacuate, nu sunt tratate ca folclor inutil sau ca muzeu identitar, ci devin pietre la temelia lui cum-o-să-fie. Trecutul încetează să mai fie refugiu sau mitologie compensatorie, un narcotic, ci material de construcție pentru viitorul adevărat. De aceea, orice raportare propagandistică la trecut poate fi tăiată, precum maioneza salatei de boeuf, de orizontul autentic, de escatologia robustă care știe să încadreze clipa cu rost. Învierea nu ne întoarce nostalgic înapoi, ci ne obligă să așezăm tot ceea ce a fost în ordinea a ceea ce vine. Tocmai de aceea, Poporul Învierii nu idolatrizează trecutul, dar nici nu-l evacuează progresist-nevrotic, ci îl recitește în lumina sfârșitului minunat care a început deja.

Hristos a înviat!