Prohodul Domnului (despre începutul sfârșitului morții)

Pentru cei care merg poate pentru prima dată în Vinerea Mare la biserică, în țară sau în diaspora, iată un rezumat catehetic, adică o explicație pe scurt:

Prohodul Domnului reprezintă înainte de toate o capodoperă a imnografiei ortodoxe. Însă nu doar prin frumusețea poetică, ci prin realismul ei dus până la capăt, la limită chiar brutal. Pentru că aici nu ni se cere să mimăm o tristețe pioasă, nici să plângem uscat lângă un mormânt simbolic, ca și cum am participa la o reconstituire pe alocuri emoționantă, dar în ansamblu inofensivă, ci să intrăm în scandalul absolut al credinței: Dumnezeu întrupat moare cu trupul, omorât fiind, și este așezat în groapă. Numai că tocmai această coborâre în întunericul cel mai dens nu produce disperare, ci o durere străbătută de nădejde, o luciditate îndurerată care nu capitulează. Prohodul cântă, suspină, se miră, se cutremură, se revoltă, dar nu cedează. El este bocet și biruință în același timp, tânguire simțitoare și teologie realistă, lacrimă și verdict asupra morții. Cu alte cuvinte, nu asistăm la administrarea religioasă a unei tragedii, ci la demascarea ei dinlăuntru. Și tocmai de aceea moartea începe, aici, să-și piardă morga.

În cele trei stări ale sale, Prohodul urmărește această mișcare unică și irepetabilă în alte momente ale anului liturgic: mai întâi, uimirea cosmică în fața morții Celui prin care toate s-au făcut; apoi, coborârea în mormânt ca lucrare de zdrobire a iadului; în fine, presimțirea tot mai puternică a biruinței care vine. Nu asistăm, așadar, doar la funeraliile unui om drept, nici la comemorarea unui martir excepțional sau a unui înțelept de maximă anvergură, ci la răsturnarea ordinii stricate a lumii. Moartea primește în sine ceea ce nu poate digera, fapt care face din mormânt cameră de lucru a vieții, laboratorul ascuns al umanității. Iadul este silit să-L primească pe Cel pe care nu-L poate ține. Aici stă una dintre cele mai mari intuiții ale Bisericii: Prohodul nu este nici simplă elegie, nici simplu poem liturgic, ci cântarea prin care comunitatea credincioșilor stă în fața morții fără să-i recunoască ultimul cuvânt. O privește drept în față, îi numește grozăvia și, exact făcând asta, începe să-i retragă puterea de fascinație și teroare. Altfel decât în povești, finitudinea morții nu susține vitalismul, bicepșii vieții, nu împinge spre beția clipei, ci dă vieții un rol și mai mare, mai grav, proiectând-o în orizontul nemuririi.

Social-teologic vorbind, Prohodul reprezintă și marea corecție adusă tuturor infantilismelor noastre religioase și culturale. El ne obligă să vedem că mântuirea nu vine prin ocolirea durerii, nici prin optimism de împrumut, nici prin spiritualizări grăbite, nici prin fraze cuminți despre lumină rostite înainte de vreme, ci prin trecerea lui Dumnezeu Însuși prin tot ceea ce omul se teme mai tare să numească: suferință, singurătate, mormânt, tăcere. Tocmai de aceea Prohodul rămâne atât de actual. Într-o lume care fuge de moarte fie prin divertisment, fie prin tehnică, fie prin minciună motivațională, fie prin reflexul de a transforma totul în procedură medicală, Biserica pune în centru un mormânt și cântă deasupra lui nu sfârșitul, ci începutul sfârșitului morții. Aici stă forța lui: nu ne lasă nici să cosmetizăm tragedia, nici să absolutizăm întunericul. Mai mult, într-o cultură care ia moartea în derâdere, o ticktocktizează și o instagramează, aplicându-i un tratament de banalizare, Prohodul reface gravitatea fără a cădea în patetism ieftin. Ne învață, mai degrabă, să plângem drept și să nădăjduim exact. Iar într-o epocă în care aproape totul este ori spectacol, ori anestezie, aceasta nu este puțin lucru. Este, poate, una dintre ultimele forme de sănătate duhovnicească.

Doxa!