Miercurea Mare (despre Ivan Ilici între Maria, sora lui Lazăr, și Iuda)

Cum am aflat între timp, nu durerea îl luminează dintr-odată pe Ivan Ilici, ci rușinea - ce sentiment straniu, mai ales că se raporta la el însuși! - că aproape nimic din viața lui nu fusese trăit cu risipă bună. Nu i se descoperă doar că moare, ci și că trăise până atunci cu o zgârcenie lăuntrică perfect compatibilă cu decența socială, cu cerința de a funcționa, nu și de a fi. Firește, nu fusese lipsit de sentimente, dar le administrase. Nu fusese străin de datorii, dar le onorase rece. Nu fusese incapabil de bunătate, dar o dozase. Nu iubise urât, nu mințise grosolan și nu întreținuse speranțe false. Tocmai aici începe însă neliniștea Miercurii Mari: că poți trece prin viață fără mari scandaluri și totuși fără acea risipă a inimii - văzută de unii inclusiv ca prostie sau de-a dreptul ratate - care dă adevăr, sânge și temperatură actelor, relațiilor, credinței, suferinței și rugăciunii, care te face din rol, din personaj om autentic. Ivan Ilici descoperă așadar prea târziu că aproape tot ce făcuse fusese „cum trebuie”, dar prea puțin din toate acestea fusese și „cu tot sufletul”. Viața lui fusese bine ținută în frâu. Tocmai de aceea, când se apropie moartea, îl apucă groaza că nu doar sfârșitul, ci și întregul fusese trăit impropriu, prudent, sobru chiar, dar vădit fără dăruire adevărată.

Ca de obicei, instituție a credinței și a realismului deopotrivă, Biserica, spune lucrurilor mai direct și mai ascuțit pe nume. Miercurea Mare pune înainte două chipuri și, prin ele, două moduri de a te apropia de Hristos: sora lui Lazăr cel înviat a patra zi, Maria, care varsă mir de mare preț, și Iuda care socotește prețul vânzării prețiosului lichid. Carevasăzică, una risipește, celălalt calculează. Una unge, celălalt negociază. Una înțelege înaintea tuturor că moartea care vine cere iubire fără rest, celălalt dovedește că poți sta lângă Hristos și totuși să fii, în adânc, departe de El. Aici este tăișul zilei: nu orice apropiere este și comuniune, nu orice familiaritate cu cele sfinte înseamnă și credință, nu orice prezență înăuntru dovedește și iubire. Miercurea Mare nu judecă doar lăcomia grosieră a lui Iuda, ușor de ștampilat moral, ci mai ales uscăciunea acelei inimi care nu mai poate face un gest gratuit, risipitor, frumos, aparent inutil - o "aroganță"! -, zadarnic în ochii lumii și tocmai de aceea plin de adevăr înaintea lui Dumnezeu. În această lumină, Maria din Betania se dovedește mai limpede decât mulți drepți, iar Iuda mai pierdut decât mulți rătăciți.

Aici se vede iarăși și iarăși cât de tulburător se întâlnesc Evanghelia și Tolstoi. Tipologic, Ivan Ilici nu este Iuda în sensul infamiei directe, desigur, dar îi seamănă în acest punct decisiv: a lăsat calculul să-i disciplineze până și mișcările inimii. Nu și-a trădat Mântuitorul pe treizeci de arginți, dar și-a vândut, puțin câte puțin, capacitatea de a iubi fără rest, de a spune adevărul fără plasă de siguranță, de a se dărui fără să țină socoteala pierderilor. Și poate tocmai aici se ascunde una dintre cele mai moderne forme ale trădării: nu în gestul enorm și singular, ci în administrarea prudentă a întregii existențe. Să nu risipești nimic cu adevărat. Să nu te expui. Să nu iubești până la capăt. Să nu plângi decât decent. Să nu te căiești decât în limite suportabile. Să nu te rogi decât cât să nu pari absurd. Cu alte cuvinte, să treci prin viață cu sufletul închis în Excel. Or, tocmai pentru că pare a reprezenta genul slab și cheltuitor, Maria face praf această logică. Ea nu vine să optimizeze, nici să dea lecții, nici să demonstreze. Vine să iubească, să cinstească, să mângâie în exces, adică în adevăr. Nu întâmplător, revenind la tipologii, nebunia după/în Hristos este o paradigmă a vieții sfinte.

Și poate aici trebuie tradus mai explicit mesajul pentru omul de azi: Miercurea Mare nu este doar despre o femeie de demult, fie și cu "pile", Hristos fiind prieten de familie, și nici doar despre un ucenic căzut, ci despre întreaga noastră civilizație a calculului, asta după ce am văzut că este și a frunzișului și a întârzierii, a simulacrului de rod și a proastei plasări temporale. Așadar, un mesaj care ne vorbește despre oameni care întreabă imediat: cât costă, ce câștig, ce rost are, dacă (se!) merită, cum mă poziționez, ce pierd dacă am un câștig? Despre credincioși care știu slujbele, dar nu mai știu dăruirea. Despre iubiri care vor garanții înainte să înceapă. Despre relații care imită apropierea, dar evită riscul. Despre bunătate prudentă, despre milă fiscalizată, despre lacrimi ținute în regim de întreținere. În lumea aceasta, Maria care varsă mir pare exagerată, puțin ridicolă, poate chiar neeconomică, în orice caz un factor de cost neprevăzut, fără sursă explicită de finanțare. Și tocmai de aceea este adevărată. Ivan Ilici, dimpotrivă, este contemporanul nostru prin această tragedie a omului care și-a ținut sufletul în limite rezonabile și descoperă, la capăt, că rezonabilul i-a secat adâncul. Miercurea Mare ne întreabă, așadar, fără menajamente: din tot ceea ce avem mai de preț — timp, inteligență, trup, afecțiune, credință, bani, atenție, sensibilitate — ce anume ungem, dăruind, și ce anume vindem, primind aparent mult, dar pierzând în fapt totul?

Iar dacă la capătul liturgic al zilei trebuie să rămânem cu un gând de încurajare, acesta ar trebui să fie astfel: Hristos nu Se lasă iubit contabilicește. El primește mirul vărsat, lacrima curată, inima zdrobită, iubirea care nu-și face calcule și nu-și cere scuze pentru excesul ei. În schimb, apropierea rece, familiaritatea fără ardere, prezența fără fidelitate, toate acestea pot sfârși foarte aproape de Iuda fără să pară, la început, atât de grave. În lumina aceasta, spaima lui Ivan Ilici capătă alt contur: dacă toată viața mea, tocmai pentru că am știut să administrez totul și să nu risipesc nimic, a fost greșită? Miercurea Mare nu ne lasă să fugim nici de întrebarea aceasta. Și bine face, așa cum o va face până Duminică.

Sus să avem inimile!