Marțea Mare (despre Ivan Ilici și untdelemnul care lipsește tocmai când vine Mirele)

Așadar, nu moartea propriu-zisă îl răstoarnă pe Ivan Ilici, ci gândul, la început respins ca o impietate față de propria biografie, că poate nu a trăit adânc, ci doar cum trebuia. Firește, nu că ar fi făcut ceva monstruos, ceva de data la știrile de la ora 5. Nu că ar fi căzut spectaculos. Nu că și-ar fi compromis numele în vreun scandal memorabil. Nu că ar fi suprimat visele altora, ar fi săpat pe colegul de muncă sau ar fi refuzat să fie prezent când era nevoie de el.  Dimpotrivă. Tocmai aici stă grozăvia: a trăit corect, rezonabil, potrivit, fără ieșiri din decor, fără excese, fără mari avarii publice, fără trădări etice de substanță, fără compromisuri compromițătoare. Și totuși, dincolo de aparențe, ceva nu se leagă. Sau, mai rău, se leagă prea bine, dar cumva inert. Marțea Mare ar putea începe de aici: nu de la păcatul zgomotos, ci de la viața amânată lăuntric; nu de la omul pierdut în noroi, ci de la omul care și-a ținut pantofii curați și sufletul în așteptare, cămașa călcată și lenjeria nedespachetată. Ivan Ilici înțelege prea târziu că poți rata totul nu doar prin cădere, ci și prin întârziere, prin acea amânare politicoasă a esențialului, prin acel „mai este timp” care, repetat suficient, devine stil de viață și, la final, formă de goliciune.

Biserica, însă, mai ales prin minunatele versuri ale imnografiei sale liturgice a melozilor bizantini, nu lasă acest adevăr în ceață. Marțea Mare aduce înaintea noastră parabola celor zece fecioare, înțelepte și nebune, și pe cea a talanților. Împreună. Din nou, troparul Mirelui nu mângâie, ci trezește: „Iată Mirele vine la miezul nopții!”. Toată pedagogia zilei stă astfel în această tensiune în creștere: există o așteptare adevărată și una contrafăcută, cum există priveghere și simpla impresie că veghezi; există candelă și există untdelemn, iar între ele diferența nu este ca dintre gol și plin, ci de viață și de moarte. La propriu. Evident, fecioarele numite nebune, neînțelepte, nu sunt niște caricaturi ale prostiei morale. Nu sunt niște păcătoase de profesie, nici niște răufăcătoare, niște suveraniste ale încăpățânării conspiraționiste pe formula "lasă, știm noi!". Sunt, mai curând, chipul omului nepregătit, al omului care a presupus că forma ajunge, că prezența exterioară ține loc de rezervă interioară, că poți întâmpina Mirele doar fiind de față, făcând cu mâna sau agitând tricolorul și icoana. Or, nu se poate. Marțea Mare spune limpede că nu ajunge să ai candela în mână, obiectul.. Trebuie să ai și foc în ea, în tine. Nu ajunge să fi intrat în rânduială. Trebuie să ai și ardere, altminteri ești ca un bec spart pe pista unde aterizează avioanele în noapte.  

Aici se vede iarăși cât de adânc se oglindește Evanghelia în scrisul lui Tolstoi. În fond, Ivan Ilici este una dintre fecioarele nebune ale modernității. Are viață așezată, aparență de ordine, tot ce trebuie pentru a părea pregătit, aliniat la start. Numai că în el lipsește tocmai untdelemnul, combustia, ca și cum ai merge la o cursă de mașini fără să faci plinul. Și nu doar că rezervorul este gol, dar lipsește inclusiv rezerva de sens, deprinderea adevărului, exercițiul sincerității cu sine, acea lucrare lăuntrică fără de care, la ceasul greu, omul se prăbușește în propriul decor. Și tot astfel, în cealaltă parabolă, talantul îngropat nu ține de un mare păcat spectaculos, ci de sterilizarea prudentă a vieții: să nu riști, să nu pierzi, să nu te expui, să nu deranjezi, să nu te dăruiești prea mult, să nu iubești până la capăt, să nu te pocăiești încă, să nu spui acum adevărul, să nu schimbi nimic esențial câtă vreme lucrurile merg, fie și frecvent prost sau mediocru. Cu alte cuvinte, să-ți conservi biografia, să treci pe sub radar, să bifezi toate posturile și să fii ținut de toți de bun. De aceea Marțea Mare este atât de incomodă, de brutală chiar: nu denunță doar răul pe față, ci și lenea lăuntrică, amânarea decentă, nepregătirea elegantă, sufletul care pâlpâie aparent frumos și se stinge fără scandal, fără urmări.

Dar tocmai în aceasta rezidă lecția pentru omul de azi: Marțea Mare nu este doar despre niște fecioare de demult, ci despre întreaga noastră civilizație a întârzierii după ce ieri am văzut că este și o civilizație a frunzișului, a detaliului care ține loc de esențial, de rod. Este despre oameni care știu tot mai multe și veghează tot mai puțin. Despre biografii încărcate, minți suprasolicitate, calendare pline, inimi goale. Despre faptul că am ajuns să confundăm informarea cu înțelepciunea, activitatea cu rodirea, conectarea cu comuniunea, eficiența cu sensul. Da, știm să programăm totul, dar nu știm să ne pregătim sufletul, să ne programăm la noi înșine. Ne ocupăm de urgențe și ne amânăm veșnicia. Trăim sub presiunea a mii de lucruri și ratăm tocmai unicul lucru trebuincios. Ivan Ilici rămâne contemporanul nostru și aici: nu doar în frica lui, ci în această descoperire tardivă că nu poți improviza în ceasul adevărului ceea ce nu ai lucrat ani de zile în ascuns, tainic. Când vine noaptea, nu mai poți împrumuta untdelemn de la nimeni. Când bate Mirele la ușă, nu mai merge cu explicații, cu CV-ul, cu bunele intenții sau cu nostalgia după ceea ce ai fi putut deveni.

Iar dacă ecoul zilei trebuie să rămână în noi după ce textul se termină, el ar putea să sune așa: Mirele vine! Și vine nu doar pentru cei pierduți în păcate grele, ci și pentru cei pierduți în amânare. Nu întreabă dacă ai avut candelă, ci dacă ai avut și untdelemn. Nu dacă ai părut treaz, ci dacă ai privegheat cu adevărat. Nu dacă ai început bine, ci dacă ai ars până la capăt. În lumina aceasta, spaima lui Ivan Ilici capătă o greutate și mai mare: dacă toată viața mea, tocmai pentru că am lăsat mereu esențialul pe mai târziu, a fost greșită? Marțea Mare nu ne lasă să fugim nici de întrebarea aceasta. Și, iarăși, bine face.

Sus să avem inimile!