În fața agresiunii generalizate avem o singură datorie: să ne opunem

Zilele trecute, în sala de judecată, avocata inculpatului a spus cu o seninătate debordantă: „12-14 zile de îngrijiri medicale nu sunt mare lucru...” 

12-14 zile pe certificatul medico-legal, eliberat de IML. În schimb, medicii specialiști au spus că trebuie cel puțin 6 luni pentru recuperare. S-au făcut aproape 3 ani, timp în care, e drept, a mai fost cel puțin o agresiune cam de aceeași intensitate, și nu singura. Ca și cum, după 14 zile, ar fi trebuit să mă pot ridica din pat și să alerg din nou pe munte.

Însă, durerea mea cea mai mare din toată această perioadă nu este fizică. Ci că nu am putut să stau mai mult cu bunica, care anul acesta face 90 de ani. Că nu am putut să mă revăd cu niște bătrâni și să mai culeg niște mărturii de la ei și care, între timp, au trecut la Domnul. Cuantific timpul în cărți necitite și metri liniari de arhivă prin care nu am trecut. Că s-au pierdut oportunități de a realiza lucruri folositoare, de care s-ar fi putut bucura multă lume. Proiecte amânate. Oameni descurajați să mai facă ceva. Dincolo de aspectele legate de familie.

Era un rezultat care putea fi prevăzut? Prilej de reflecție:

Miza oricărui atac, a oricărui război, este să se schimbe balanța de putere. Cine a avut interes ca eu să fiu lovit în public, într-o universitate, respectiv, ulterior, în fața unei biserici din Basarabia, la finalul Sfintei Liturghii? Cui i-au folosit și încă îi folosesc repercusiunile? De ce se menține starea de amenințare cu repetarea violențelor?

Violența de orice fel a fost întotdeauna utilizată pentru a schimba status quo-ul. Atacatorul caută mereu să obțină un avantaj, plătind costurile aferente, care comportă un risc. Și mai mult decât atât, să transmită un mesaj. Merită sau nu riscul atacului? Costurile sunt mai mici decât avantajul obținut prin distrugerea sau afectarea temporară a adversarului? Uitați-vă la războaiele contemporane. Justificarea mereu apare sub forma: „Am atacat statul Y, ca să nu mai facă acțiunea X.” Iar în războaiele contemporane, de multe ori, soarta a fost schimbată de modul în care terții au răspuns în fața agresiunii. 

Acum uitați-vă la modul în care ne agresează Guvernul:

Muncim 8 din 12 luni pe an pentru un stat care plătește o parte din presă din banii noștri ca să ne spună că cine nu e de acord cu guvernul e „extremist”. Un stat care se osifică pe an ce trece și care devine din ce în ce mai puternic în fața cetățenilor. Un stat care a închis micile afaceri și piețele în pandemie și care i-a lăsat doar pe cei mari retaileri să fie feriți de restricții. Un stat care după ce și-a umflat cheltuielile (Ciolacu și predecesorii) pune sarcina din rațiuni de falsă „solidaritate” tot pe cetățeni și pe mediul privat (Bolojan et Co.), de parcă aceștia ar fi guvernat în ultimii ani și nu clasa politică. 

Un stat care nu ar scădea povara fiscală ca să respirăm cu toții, dar care oferă cu mărinimie „ajutoare” de milioane întregi pentru niște firme mari mufate la aparatul politic care trebuie „susținute”, în dauna omului „de rând” care mănâncă, se mișcă și trăiește mai puțin. Un stat care se împrumută în mod amețitor cu niște dobânzi astronomice, făcând datorii pe care nu le vor plăti copiii politicienilor, ci tot noi și copiii noștri, care au dus la creșterea agresivă a inflației, care a ajuns cea mai mare din UE, inflație care ne devalorizează câștigurile curente și economiile, făcându-ne pe zi ce trece mai săraci.

Unii zic: nu mă afectează. Inflația, nu? Prețurile la carburanți supraîncărcate cu accize și TVA, nu? Majorarea taxelor și impozitelor, nu? 

Agresiunea statului asupra cetățenilor ne afectează pe toți, inclusiv pe cei care sunt abonați la stat sau care lucrează la sau pentru stat.

O agresiune organizată, care are ca miză transferul de capital de la cetățeni și micul întreprinzător la stat și la marile concerne. Sărăcirea populației, slăbirea ei și a capacității de a răspunde în fața agresiunilor politice și fiscale la care este supusă pentru a institui un control cât mai rigid din partea autorităților și instituțiilor publice. Acumularea de capital în zona instituțiilor publice, din care tartorii lor vremelnici știu cum să-și facă singuri parte, chiar și în mod legal sau, de ce nu, în văzul lumii, pentru că lumea oricum este prea slăbită, sărăcită și debusolată ca să răspundă în vreun fel. 

Și oare asta este doar în folosul căpătuitorilor de la guvernare?

Câte momente frumoase nu am pierdut noi din cauza acestui furt generalizat numit taxare? Câte oportunități nu am irosit fiecare sub povara de a munci 8 din 12 luni pe an pentru stat? La ce am renunțat fiecare ca să îi hrănim pe toți cîții, ciucii, ciolacii și bolojanii? Cât am stat departe fiecare de familie ca să fie ei mai aproape de banii noștri?

Dar pentru că răul a fost ignorat, bagatelizat, trecut cu vederea, noi am trecut demult de faza în care suntem doar agresați. Unii au ajuns la simbioză cu acest grup infracțional organizat care ne parazitează ca o tenie.

După ce au mâncat pe „nepregătite” toate ideile și vorbele politicienilor, mulți români au ajuns infestați, și cum nu s-au luptat cu parazitul la timp, larvele lui le-au ajuns la cap și i-au paralizat. Cu frică sau cu atașament de parazitul-infractor. 

Un singur om se mai pune pe picioare cu o perfuzie.

Dar un popor întreg nu se poate pune pe picioare decât cu stăruită nădejde, întărit curaj, înmulțită rugăciune și cu dor de libertate.

Unii zic: să întoarcem obrazul!

În fața agresiunii acesteia generalizate avem o singură datorie: să ne opunem. Și dacă nu pentru noi, atunci pentru cei din jurul nostru. Obrazul nu se întoarce decât pentru sine, nu pentru altul. Iar în fața Cezarului, în niciun caz nu se întoarce: ci se expun cu demnitate toate nelegiuririle lui, cu orice preț, până se trezesc toți din cetate. 

Dumnezeu nu vrea să fim robiți sau la mâna cuiva, ci să fim exact cum ne-a făcut El: liberi!