"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Publicația rusă Liudi Baikala, etichetată de autoritățile ruse ca fiind "sub influență străină", a prezentat o perspectivă mai puțin cunoscută a perioadei terorii de stat din anii epurărilor staliniste, prezentând și mărturiile directe ale unor funcționari ai aparatului represiv.
Mărturiile privind ororile din închisorile staliniste vin de cele mai multe ori din partea victimelor care au supraviețuit, în timp ce, din partea funcționarilor terorii se cunosc mai mult rapoartele seci cu numărul de „dușmani ai poporului” lichidați. Însă articolul din Liudi Baikala se bazează tocmai pe amintirile unor executanți ai represiunii - un funcționar de partid și un anchetator. Jurnaliștii ruși afirmă că "unul a inclus în listele de execuție 200 de oameni nevinovați, iar celălalt i-a torturat, smulgându-le mărturisiri. În final, unul a înnebunit, iar pe celălalt a încercat să-l ucidă propriul unchi".
Jurnaliștii au publicat articolul în cadrul unui proiect numit „Ultimul martor”, realizat pe baza materialelor muzeului din Tomsk. Redăm în continuare mărturiile celor doi, așa cum apar în articolul publicației sancționate de statul rus cu eticheta de "agent străin".
Înainte de revoluție, Ahmet Iliașov lucra ca hamal în Tomsk. În 1917 a intrat în Partidul Bolșevic și a început să urce pe scara de partid. Până în 1937 ajunsese deja șeful Comitetului Executiv de raion al partidului în districtul Kolpașevo, din regiunea Tomsk. În vara anului 1937, Iliașov, împreună cu primul secretar al comitetului raional, a fost chemat la șeful NKVD local. Acesta le-a citit o telegramă cifrată: „Astăzi trebuie să pregătiți 20 de boi”. La început, Iliașov nu a înțeles despre ce „boi” era vorba și de ce apelaseră la el, mai ales în regim de secret. S-a uitat la șeful NKVD „ca un elev” și a așteptat explicații.
„Eu deja am ales zece oameni din colhozuri, iar voi adăugați acum ai voștri. Cinci din comitetul raional și cinci din comitetul executiv”, a explicat acesta.
Abia atunci Iliașov a înțeles „despre ce «boi» era vorba în cifru” și „groaza i-a înghețat mâinile, picioarele și limba”. Funcționarii de partid, șocați, au încercat să explice că printre colegii lor nu există dușmani ai poporului, dar șeful NKVD i-a întrerupt rapid: „Dacă vă eschivați de la ajutor, vă trec și pe voi în listă”.
După această frază, Iliașov și colegul său nu au mai îndrăznit să se opună și au trecut ascultători pe lista zece nume. Prima lor victimă a fost șeful comitetului organizatoric raional — era căsătorit cu fiica unui preot. În acea zi, Iliașov credea că nu poate fi mai rău de atât. Își salvase viața, dar cu ce preț? Totuși, își amintea: „A doua zi am primit iar telefon, iar trebuie să «pregătim 20 de boi», apoi a treia zi, a patra… a zecea zi. Cu ajutorul nostru au fost decapitate toate colhozurile și sovhozurile, s-au golit comitetul raional și executivul. Au fost pierderi și la exploatarea forestieră, la brutărie, la școală și la spital. Peste 200 de oameni din raion au fost luați, iar telegramele continuau să vină. Se întâmpla să stăm în trei și să trecem cu degetul peste listele locuitorilor: pe cine să mai găsim, de cine ne-am mai putea lega măcar cu ceva? E greu de spus în ce m-am transformat de frică pentru propria piele”.
În ultima zi în funcție, Iliașov l-a trecut pe listă pe propriul adjunct, pe șeful departamentului funciar și pe directorul școlii: „Scriam și speram că nu va îndrăzni să-i ia pe toți trei, oameni importanți ai raionului. Dar securistul a citit numele și m-a lăudat: «În sfârșit! Ai îndrăznit să demaști principala contrarevoluție! Bravo!»”. În acea zi Iliașov a înnebunit și a fost nevoie să fie chemată ambulanța pentru el. A petrecut jumătate de an într-o clinică psihiatrică, dar după însănătoșire s-a întors în serviciul de partid. Abia în 1954, înainte de moarte, a găsit curajul să spună adevărul și să se căiască pentru ceea ce făcuse.
Toți cei incluși de Iliașov în listele „dușmanilor poporului” ajungeau în închisoarea de anchetă a NKVD din Tomsk. Unul dintre anchetatori era Anton Kartașov. Încă din timpul studiilor la Universitatea din Tomsk a fost invitat să lucreze în organele de anchetă: „Nu am fost prea bucuros atunci. Dar era imposibil să refuz serviciul, pentru că primeai imediat eticheta de «nesigur politic», iar asta putea avea consecințe foarte grave”, își amintea el. Până în 1937 Kartașov era deja locotenent și investiga cazuri politice - aproximativ 20–25 pe zi. Chiar și așa, nu făcea față fluxului de arestați. În celule proiectate pentru 10 persoane ajungeau să fie peste 100. Șeful său, căpitanul Ovchinnikov, „un funcționar fără principii”, cerea ca anchetele să se desfășoare și mai repede. „Nu-l respectam, dar îmi era frică de el. Când era nevoie de o mărturie importantă, deținuții erau duși la el și le dezlega repede limba. Pe unul care «nu știa nimic» l-au pus cu fundul gol pe un cazan încins si a vorbit imediat. Pe alții îi închideau într-o încăpere deasupra cazanului: podeaua se încingea și ei dansau acolo goi. Spui tot când începe să miroasă a carne arsă, mai ales a ta. Tot ce știai și ce nu știai”, povestea Kartașov.
Pe lângă faptul că anchetatorii nu reușeau să facă față noilor dosare, procurorul municipal din Tomsk respingea unele dosare și le trimitea înapoi pentru completări, lucru care îi enerva pe anchetatori. În cele din urmă a fost și el arestat. „Era atât de meticulos, nimic nu-i era pe plac, totul era greșit, mereu căuta nod în papură. Și a ajuns să fie prins. Când a ajuns el însuși la noi ca deținut, a început repede să vorbească - mare contrarevoluționar se ascundea în el. L-au prăjit mai întâi, apoi l-au înghețat - era acolo și o cameră frigorifică specială. Strălucirea și grăsimea i-au dispărut repede”.
În ciuda ororilor, Kartașov își amintea doar un singur caz de evadare din închisoarea din Tomsk, în 1937: un deținut a smuls gratiile și a fugit, în timp ce ceilalți au rămas. „Stăteau acolo, în subsol, vreo 150 de oameni, dintre care unul era un infractor. Era atât de puternic, la naiba, încât a zguduit grilajul și l-a smuls din fereastră, iar fereastra dădea spre stradă. Și le-a zis contrarevoluționarilor: „Cine e cu mine? Fugim, oricum nu ne vor elibera, ne vor omorî”. El a fugit, iar niciunul dintre acei proști nu a fugit. Au rămas în celulă, iar el a dispărut. Nu l-au găsit niciodată”.
Uneori, printre cei anchetați se aflau rude sau consăteni de-ai lui. Nu-i cruța niciodată - „pe toți îi trimitea la articolele care prevedeau să fie executați, ca să nu mai fie discuții”. Doar o dată a făcut o excepție: „mi-a fost milă de unchiul meu și în loc de execuție i-am dat 20 de ani de închisoare”. Când Kartașov era mic, unchiul îl lua cu el la vânătoare și l-a învățat să tragă cu arma. „Credeam că va muri în lagăr după atâția ani, iar eu voi avea conștiința curată. Dar în meseria noastră nu trebuie să existe milă. Așa că am avut de suferit pentru bunătatea mea. Când Beria a fost demascat, mulți din organele de securitate au fost îndepărtați și am fost și eu concediat. M-am trezit pe stradă, fără studii, fără specializare. Dar s-au găsit oameni buni care m-au trimis în satul meu natal ca președinte al colectivului agricol. Odată mergeam călare pe un cal și deodată s-a auzit un foc de armă din tufișuri. S-a tras în mine, dar a fost nimerit calul. Apoi am aflat că unchiul meu își ispășise cei 20 de ani de închisoare și s-a întors. Voia să mă omoare. Nu s-a putut dovedi nimic, dar, până când a murit, nu am îndrăznit să mă mai arăt în ținuturile natale. În Tomsk mi-au găsit de lucru, m-au angajat ca avocat și am lucrat acolo până la pensie”.
În rest, Kartașov nu a regretat nimic din ce făcuse în 1937. Despre anii Marii Terori, a rezumat astfel: „Noi luptam cu dușmanii care nu se dezarmaseră; sarcina noastră era să-i descoperim și să-i neutralizăm, pentru ca ceilalți oameni să trăiască liniștiți” (detalii AICI).
