Despre analogia germană, suveranitate și capcana „realismului resemnat”. Replică publicistului Mihai Poiată

Într-o postare recentă pe Facebook, dl Mihai Poiată propune o comparație amplă între reunificarea Germaniei și relația dintre România și Republica Moldova (vezi:„Două Germanii și două…Românii”, 6 februarie 2026) , pentru a concluziona că „scenariul german” nu este aplicabil în cazul românesc. Textul este bine structurat, abundă în referințe juridice și istorice și se revendică explicit de la un realism politic lucid. Tocmai de aceea merită o discuție serioasă.

Problema textului nu este că ar conține erori factuale majore. Multe dintre datele invocate sunt corecte. Problema este felul în care aceste date sunt legate între ele, conducând la o concluzie care transformă prudența analitică într-o logică a renunțării. Mai exact, diferențele reale dintre cazul german și cel românesc sunt convertite în argumente ale imposibilității istorice.

Analogia germană: precedent, nu rețetă

Comparația cu Germania este respinsă de dl Poiată  pe motiv că nu poate fi „copiată”. Dar nimeni nu a susținut vreodată că reunificarea românească ar trebui să copieze mecanic soluțiile constituționale sau instituționale ale Republicii Federale Germane. „Modelul german” de reuinificare nu este un manual de instrucțiuni, ci un precedent istoric: dovada că divizările geopolitice impuse pot fi depășite atunci când contextul internațional și voința politică converg.

Invocarea Legii Fundamentale a RFG, de către dl Poiată,  este corectă din punct de vedere juridic, dar induce o confuzie de fond: ideea că articolele constituționale produc reunificări. În realitate, reunificarea Germaniei a fost decisă politic și geopolitic – la Moscova, Washington, Bonn – pe fondul colapsului  blocului sovietic și al sistemului intern al RDG. Articolul 23 a fost instrumentul juridic al unui proces deja decis, nu cauza lui.

Mitul „cererii permanente de jos”

Un alt argument central este opoziția dintre „revoluția pașnică” din RDG și presupusa pasivitate a societății din Republica Moldova. Dacă aplicăm această logică retroactiv, ajungem însă la concluzii absurde: nici în 1953, nici în 1968, nici în 1977 Republica Democrată Germană „nu cerea” reunificarea. Revolta din 1953 a fost zdrobită de tancuri sovietice, Primăvara de la Praga din 1968 a întărit controlul blocului estic, iar în anii ’70 regimul RDG părea stabilizat.

Și totuși, reunificarea a avut loc. Nu pentru că populația a cerut-o constant timp de patru decenii, ci pentru că imperiul care garanta divizarea s-a prăbușit. Popoarele nu  se manifestă, nu cer dreptatea istorică zilnic; ele reacționează atunci când ferestrele de oportunitate se deschid. (Vezi în acest context articolul nostru „Reașezarea sistemului internațional și Moldova: riscuri și oportunități”, Reunirea, 8 ianuarie a.c.).

Suveranitatea ca dogmă blocantă

Argumentul „suveranității depline” este poate cel mai problematic. El sugerează că existența a două state suverane ar face reunificarea imposibilă. Dar suveranitatea nu este o categorie absolută, ci una condiționată istoric. 

Dacă „suveranitatea deplină” ar bloca reunificările, atunci Vietnam nu ar fi fost reunificat (1976), Yemen nu ar fi fost reunificat (1990), iar Germania însăși nu ar fi fost reunificată (1990) — deși Republica Democrată Germană avea constituție, parlament, armată și recunoaștere internațională.

Republica Moldova este și ea (mai mult în teorie decât în realitate) un stat suveran. Îi amintesc dlui Poiată că Moldova este un stat cu 11 %  din teritoriu ocupat, cu trupe străine de ocupație și cu un proces decizional profund influențat din exterior.  A transforma suveranitatea într-un argument definitiv împotriva reunificării înseamnă a o transforma într-o dogmă de blocaj, nu într-un instrument al autodeterminării.

Timpul nu produce automat „alte națiuni”

Ideea că separarea de „aproape 200 de ani” ar fi creat o altă națiune este un determinism istoric discutabil. Polonia a dispărut ca stat timp de peste 120 de ani fără ca identitatea poloneză să se dizolve. Statele baltice au trecut prin 50 de ani de sovietizare forțată, dar au revenit rapid la identitatea politică anterioară. Irlanda a fost separată politic timp de secole, fără ca acest lucru să anuleze continuitatea națională. 

Identitatea nu este o funcție matematică a timpului, ci rezultatul politicilor, instituțiilor și presiunilor exercitate asupra unei societăți.

Capcana „realismului resemnat”

În cele din urmă, mesajul implicit al textului este că anul 1991 ar fi fost „momentul ratat definitiv”, iar orice discuție ulterioară despre Reîntregire ar fi o iluzie. Aceasta este forma cea mai eficientă de respingere a unui proiect istoric: nu prin condamnare, ci prin proclamarea imposibilității sale.

Un asemenea realism nu este realism politic, ci resemnare strategică. El mută discuția de la cum și când poate fi realizat un proiect istoric la ideea că acesta nu mai poate fi realizat niciodată. În mod paradoxal, acest tip de discurs stabilizează exact status quo-ul pe care pretinde că îl descrie lucid.

Diferențele dintre cazul german și cel românesc sunt reale și trebuie discutate onest. Dar a le transforma în argumente ale imposibilității înseamnă a confunda analiza cu abandonul. Reîntregirea nu poate fi un exercițiu copy paste; Reîntregirea va fi un proiect politic care va depinde de context, de voință și capacitatea de a recunoaște momentele favorabile atunci când ele apar.

Într-un text viitor voi încerca să schițez o viziune realistă și etapizată despre modul în care Reîntregirea ar putea fi gândită în secolul XXI — nu ca gest simbolic sau slogan, ci ca proiect politic, instituțional și societal. Nu pentru a oferi soluții miraculoase, ci pentru a readuce în dezbaterea publică o întrebare care nu poate fi închisă prin invocarea resemnării.