Un institut ”Elie Wiesel” al comunismului

Asta a ajuns IICCMER-ul care sancționează bezmetic, fără nuanțe și precizări, pe oricine calcă o presupusă, inexistentă de fapt, linie roșie a narațiunii istoriografice. Asta se întâmplă când ideologia este mai puternică decât misiunea morală de a restabili ordinea cinstită a timpului, în cazul de față a istoriei recente.

Da, am ascultat și eu ce spune Ministrul Apărării și, da, bate câmpii. Dar nu din ticăloșie, ci dintr-o lipsă. Omul nu este cu temele la zi, nu are la bază câteva lecturi formative obligatorii, cel puțin din punctul meu de vedere. Iarăși: spune tâmpenii, dar el, ca persoană, nu este un agent al mistificării mai mare decât alții. Despre ăștia ar merita vorbit.

*

Or, ăștia, cei cu vuvuzele și cu bugete alimentate din taxe, cultivă interesat confuzia dintre comunism și o pretinsă dictatură de dezvoltare, crudă dar necesară, ceea ce spune mai mult despre modul nostru defect de a citi istoria decât despre istoria însăși. Este o confuzie de categorie, dublată de o mistificare morală și întreținută printr-o memorie selectivă, comodă. Din ea derivă reabilitarea implicită a unui patriotism de tip ceaușist, ca și cum violența, teroarea și mutilarea socială ar putea fi răscumpărate prin baraje, blocuri și statistici.

Cum știm, există un reflex modern tehnocratic de a identifica dezvoltarea cu acumularea vizibilă: uzine, infrastructură, cifre. În ceea ce ne privește, comunismul a exploatat magistral această slăbiciune, punând în prim-plan mitologia recuperării istorice, arderea etapelor, industrializarea forțată, „ridicarea" țării. În acest cadru, violența nu mai apare ca rău, ci ca preț inevitabil, iar drepturile nu mai sunt vieți concrete, ci variabile sacrificabile. Or, aici se află eroarea fundamentală: dezvoltarea reală nu înseamnă doar beton și tone, ci instituții funcționale, încredere socială, libertate, creativitate, demnitate. Exact aceste infrastructuri invizibile au fost sistematic distruse. A vorbi, în aceste condiții, despre o dictatură necesară înseamnă a confunda modernizarea decorului cu dezvoltarea vieții.

Așa-zisul patriotism al lui Nicolae Ceaușescu, pe care suveraniștii îl și canonizează, este expresia unui hybris politic clasic. Concret, național-comunismul a mutat centrul de legitimitate de la internaționalismul brutal al fazei staliniste la o retorică a suveranității și demnității naționale. Dar această naționalizare a discursului nu a fost dublată niciodată de o naționalizare a libertății. Dimpotrivă, suveranitatea reală a individului a fost anulată, iar societatea a rămas captivă într-un regim de control total. S-a livrat adică un surogat de demnitate simbolică pentru a masca o lipsă radicală de autonomie personală și comunitară.

Hybrisul apare exact aici: conducătorul își arogă rolul de demiurg al istoriei, precum în mesianismul actual, pretinde că „știe” direcția națiunii, că o apără de dușmani, iar orice critică, fie și suavă, devine trădare. Istoria este în consecință confiscată ca scenă personală, populația redusă la figurant, iar suferința reinterpretată ca sacrificiu necesar pentru un viitor definit exclusiv de lider, de un CG sau GS sau de oricare altul. Raportul dintre istorie și oamenii care o populează este astfel inversat: nu oamenii dau sens istoriei, ci istoria – instrumentalizată – strivește oamenii, chipurile salvându-i.

*

Național-comunismul obturează deliberat ceea ce comunismul este, în fond, ca proiect: meta-național și, prin efecte, anti-național. Loialitatea ultimă nu se consumă în raport cu o comunitate istorică vie, ci față de Partid și de mecanismul său de putere. De aceea, românizarea conducerii de la Dej încolo a funcționat ca o perdea de fum, dincolo de ea având loc cea mai amplă și cu efecte durabile extirpare de minte prin asasinarea elitelor. Faptul că vehiculul politic al comunismului a fost condus, în ultimele sale decenii, de români nu schimbă cu nimic caracterul profund anti-social și anti-personal al regimului. Un lider poate fi etnic român și, în același timp, să conducă o mașinărie care dezrădăcinează societatea, distruge mai departe elitele, caricaturizând-le, uniformizează și instituie frica drept metodă de guvernare. A confunda etnia liderului cu binele comun este o naivitate periculoasă.

Marea mistificare apare însă în formula, reluată obsesiv astăzi, „ne-a fost bine”. Este, cum prea bine au analizat sociologii, o combinație de nostalgie biografică și adaptare psihologică. Mulți nu regretă de fapt regimul, ci, banal cum sună, propria tinerețe, dar transferă afectul acesta asupra decorului politic. Alții confundă stabilitatea fricii cu ordinea, previzibilitatea penuriei cu siguranța, lipsa opțiunilor cu liniștea. Se ajunge astfel, în lipsa educației istoriografice, la reabilitarea tăcută a terorii ca mecanism de guvernare eficient. Mai grav: ca alternativă inclusiv azi.

Dar criteriul rămâne implacabil, dincolo de nostalgii și relativizării violente: când teroarea, suspiciunea, lipsa și izolarea devin mecanisme cotidiene, nu mai vorbim despre costuri ale dezvoltării, ci despre o antropologie mutilată. Un regim care te obligă să minți, să taci, să te autocenzurezi, să-ți suspectezi vecinul și să-ți reduci orizontul interior nu servește o țară. O folosește. Brutal. Chiar dacă ridică ziduri, dărâmă oameni. Iar o societate dărâmată moral nu poate fi declarată, fără cinism sau imbecilitate, drept bine servită. Dimpotrivă.

*

După 1989, această confuzie nu a dispărut, găsind un nou teren de legitimare simbolică în relația ambiguă cu religia. Ruptura politică nu a fost însoțită de o conversie morală proporțională, comunismul căzând ca regim, dar nu a fost asumat simbolic ca păcat colectiv. În lipsa acestui moment de luciditate, de trezvie, religia a intrat în spațiul public mai degrabă ca furnizor de sens compensatoriu decât ca instanță critică a puterii. S-a produs astfel întâlnirea comodă dintre un trecut neasumat și o religiozitate reactivă, orientată spre identitate, spre recuperarea unor avantaje instituționale, nu spre discernământ.

Evident, experiența comunismului ar fi trebuit citită teologic ca o școală a hybrisului: idolatrizarea istoriei, a Partidului, a conducătorului, anularea persoanei. În schimb, ea a fost adesea reambalată într-un discurs al rezistenței prin credință, nediferențiat și autoabsolvitor. Faptul că religia a supraviețuit, fragmentar și controlat, a fost transformat într-un argument implicit de relativizare a răului: dacă Biserica a existat, n-a fost chiar așa rău, Dumnezeu fiind prezent și în iad. Tot evident, este o eroare teologică gravă: supraviețuirea nu echivalează cu dreptatea, iar tolerarea nu înseamnă comuniune morală.

De fapt, tehnic vorbind, după 1989, s-a produs o suprapunere riscantă și cu efecte toxice între identitatea națională, memoria selectivă a comunismului și discursul religios. În loc să funcționeze ca instanță de demitizare a puterii – „nu vă faceți idoli!” –, religia a fost adesea instrumentalizată ca limbaj de legitimare a nostalgiei autoritare: ordine, disciplină, ierarhie, valori definite oricum după ureche, context și interes. Astfel, național-comunismul a găsit un aliat simbolic neașteptat într-o religiozitate publică slăbită critic, non sau de-a dreptul anti social-teologică.

*

Aici se închide cercul: hybrisul politic de ieri se întâlnește cu o teologie care evită confruntarea profetică, tăcând (sic!) strategic. Suferința produsă de regim este transformată nu în strigăt după dreptate, ci în capital identitar: „am îndurat”, „am rezistat”, deci „ni se cuvine”. Or, cum ar fi trebuit să fi știut deja, Creștinismul nu funcționează pe logica compensării istorice, ci pe cea a Adevărului care eliberează. Fără numirea păcatului nu există vindecare; fără asumarea vinovăției nu există memorie mântuitoare.

De aceea pot coexista, fără scandal major, elogii voalate la adresa „ordinii” ceaușiste, discursuri religioase despre „neam” și reapariția unor „patrioți” colorați exact în nuanțele trecutului. Religia ajunge să se pupe, plastic formulat, dar nu mai puțin grețos, cu nostalgia autoritară nu pentru că ar fi compatibile, ci pentru că nici una nu mai este dusă până la capăt în propriile exigențe. Impostori din toate țările și cultele, uniți-vă!

Nu, România nu a fost slujită cum trebuie nici în plină teroare, nici în faza de fructificare a terorii. Iar a pretinde astăzi că „ne-a fost bine” nu este doar fals istoric, ci o insultă morală. Istoria nu se judecă după lozinci, beton și ritualuri identitare, ci după felul în care tratează persoana concretă. Iar aici verdictul rămâne limpede: comunismul, inclusiv în varianta sa națională și post-religios cosmetizată, nu a fost o eroare necesară, ci o rătăcire politică, morală și spirituală ale cărei efecte încă le plătim. Cu vârf și îndesat.

Doxa!