Doina Cornea – de opt ani în ”grădina îngerilor”

Se împlinesc astăzi opt ani de cînd doamna Doina Cornea a murit, la vîrsta de 88 de ani. Spiritul ei nu a murit, însă. De o bunătate rară, ea a avut o percepție clară, tocmai din acest motiv, a răului reprezentat de comunism. Întocmai precum copilul din basmul lui Andersen, a spus răspicat, în anii în care mulțimi întregi aclamau ”straiele împăratului” că acesta e gol. Curajul ei a fost greu plătit. Arestată alături de fiu, după ce s-au solidarizat cu muncitorii brașoveni revoltați la 15 noiembrie 1987, a fost supusă unui șir întreg de privațiuni și umilințe care, dincolo de a o face să cedeze, au întărit-o în credința ei că oamenii sînt fundamental buni și că acest fond uman va fi, odată ce se va trezi, acela care va înfrînge un sistem bazat pe ceva străin, în fond, de adevărata natură umană – ”ura de clasă”. Căci dragostea și solidaritatea omenească în numele iubirii semnenilor, ne-a învățat pe tot parcursul actelor ei de dizidență doamna Cornea, este mult mai puternică și iese, pînă la capăt, biruitoare în fața urii.

Acum opt ani, cînd am primit vestea tulburătoare a morții ei, nu m-am putut împiedica să-mi imaginez ce se va întîmpla pe mai departe cu moștenirea ei de bunătate. Și ea a rămas cel puțin aceeași: în zilele noastre, fiul său Leontin, care îi are alături pe acei muncitori, salvați de gestul de solidaritate al său și al mamei, poartă mai departe mesajul și moștenirea ei, prin crearea Fundației ”Doina Cornea”. În urmă cu opt ani, spuneam că doamna Doina Cornea a fost un exemplu de verticalitate, de putere, de tărie morală. A avut un curaj care ar putea părea nesăbuit, dacă stăm să ne gîndim că a rostit adevăruri extrem de dure pentru regimul comunist, într-o perioadă în care lumea se temea de orice tip de atitudine, în urma terorii dezlănţuite de Securitate în România. Originea curajului ei de a înfrunta chiar și acest rău instituționalizat și sistematizat venea din faptul că era foarte credincioasă, credea nespus în puterea binelui de a izbîndi. În credința acestei femei, altfel măruntă de statură, se afla de fapt, curajul cît al unei întregi armate a îngerilor.

După ce în urmă cu aproape două decenii suferise un accident cerebral şi nu a mai primit vizitatori, considerîndu-mă însă (ceea ce m-a onorat nespus) aproape parte din familie, am mai putut s-o vizitez, cînd am avut drum la Cluj. La ultimele întîlniri, am stat aproape o săptămînă cu doamna Cornea, zi de zi, de vorbă. Am înregistrat acele convorbiri, dar nu am reușit încă să le adun într-o carte – discuțiile purtate atunci reprezintă prea puțin, totuși, pentru așa ceva și prea mult pentru un singur articol. Nu am renunțat însă la idée, dar o carte despre destinul domniei sale şi despre acele şase zile petrecute în ”grădina îngerilor” se naște mai greu decît am crezut, chiar și după ce am citit multe din cele peste 3.000 de pagini ale dosarului său de ”urmărire informativă”, întocmit de nu mai puțin de 83 de securiști (de la locoteneți la generali), cîți apar în acesta - o altă armată, de astă dată a răului și urii care, cu toate forțele mobilizate împotriva ei, nu au putut-o frînge. Pe 22 ianuarie 2013, am petrecut prima zi din cele șase, alături de ea și de fiul ei Leontin, ca într-o grădină a îngerilor, ascultînd-o pe doamna Cornea. Ea a fost cea care, pe parcursul întîlnirilor noastre, mi-a desluşit și foarte multe din ”psihologia rezistenţei anticomuniste". Pentru că am observat la dînsa că în această ”rezistență” nu este vorba de încrîncenare, ci doar de o consecvenţă de a spune întotdeauna adevărul, a spune întotdeauna ce crezi şi fără teamă. Bineînţeles că a avut şi temeri, dar niciodată îndoieli. Cea mai mare temere a domniei sale - mi-a spus ea - a fost legată de acel moment al arestării, după solidarizarea cu muncitorii braşoveni, în 17 noiembrie 1987. Atunci, după ce a împărțit manifeste, alături de ea a fost arestat şi fiul său, Leontin Iuhas, căruia i-a spus dintodeauna, ca în copilările, Tin Tin. Și a simţit teama, dar nu pentru ea, ci pentru soarta fiului său. Și responsabilitate, căci știa foarte bine de ce este în stare Securitatea. Dar teama nu era, cum am spus, însoțită de îndoiala asupra sensului adevărat al gestului lor de solidarizare. Această certitudine era întărită de atitudinea lui Tin Tin, care n-a avut nici el niciun moment de îndoială, atunci cînd mama lui l-a rugat să împartă împreună manifestele de solidarizare cu muncitorii braşoveni, revoltaţi în 15 noiembrie și care erau crîncen bătuți, în beciurile Miliției și Securității.

Curajul doamnei Cornea nu s-a sfîrșit odată cu comunismul, căci nici comunismul nu a fost îngropat, odată cu moartea lui oficială, în 22 decembrie 1989. Să ne aduceam aminte de momentele din decembrie 1989, cînd Doina Cornea a apărut la Televiziunea Română şi clipele în care, fără niciun fel de ezitare, l-a înfruntat pe Ion Iliescu şi puterea neo-comunistă instaurată atunci. Și să încercăm ca, în fiecare zi, măcar cîte puțin, să valorizăm moştenirea pe care ne-o lasă: un patriotism curat, credința în Dumnezeu şi o grijă neţărmurită faţă de soarta poporului român, care a fost marea ei familie, cum spuneam acum opt ani, atunci cînd ea s-a ridicat la cer. Căci de plecat, nu a plecat dintre noi. Ea dezminte, așa cum a făcut-o cu comunismul, și moartea, schimbînd-o în iluzie...