"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Gheorghe Holovati – unul dintre puținii supraviețuitori ai masacrului de proporții pe care sovieticii l-au organizat la Fântâna Albă, în Bucovina de Nord – a lăsat posterității o mărturie detaliată a acelei băi de sânge, în volumul editat de Smaranda Vultur și Adrian Onică, ”Basarabeni și bucovineni în Banat. Povestiri de viață” (Editura Marineasa, Timișoara, 2010).
Din mărturiile dânsului veți înțelege maniera în care autoritățile sovietice au premeditat și au săvârșit acest masacru abominabil al românilor (care a reprezentat vârful acestor practici, întrucât au fost mai multe Fântâni Albe umplute cu sânge de români). Așa ceva NU se uită și NU se iartă.
”Am auzit ţipete ‹vai, ioi›, îl vedeai cum unu’ cade în faţă, în stânga, în dreapta, cum cad jos, unul ţipă, altul se dă peste cap şi toată populaţia fuge în partea stângă, cât putea fugi de gura mitralierelor. Dar vedeai pe altul jos, cum îi ţâşneşte sângele. Cum ţâşneşte din gâtul găinii când o tai, aşa ţâşnea sângele”, își amintea Gheorghe Holovati.
Podul.ro vă prezintă mărturile acestuia, preluate din lucrarea amintită:
”Ei, a trecut ceva timp, au început ei să se pregătească, era o treabă organizată, să vadă care sunt cei care merg la frontieră, care vor să ajungă în România, să-i cunoască. Ştiau, foarte bine că sunt, dar trebuia să-i descopere. Au organizat un sistem de-a iscodi omul, să ştie exact ce gândeşti tu. Au înfiinţat nişte birouri la Cernăuţi şi au lansat zvonul că poate lumea să se înscrie, cine vrea să se înscrie pe nişte liste, că îi lasă să meargă legal în România, îi lasă să treacă graniţa. Cine vrea, poate să înscrie întreaga familie. Au lansat zvonul în mai multe comune şi lumea a auzit de treaba asta. La început, lumea nu mergea să se înscrie, îşi dădea seama că ceva nu e în regulă, să nu fie o păcăleală. ‹Cum să mă duc să mă înscriu că vreau să mă duc în România!›. Se ştia că cel care vrea să se ducă în România îşi riscă viaţa. (…)
Zicea că să se adune lumea. Or dat de înţeles că, atunci când sunt mai mulţi, o să ne dea drumul în România. Şi, s-o adunat lumea din mai multe comune din zona noastră, din 15 comune, s-o adunat la raion, în mijlocul comunei. Era un teren aşa de frumos, cu o cruce în mijlocul islazului. S-o adunat acolo multă populaţie. În prima zi n-o dat drumul. A doua zi or venit şi mai mulţi. Asta era la sfârşitul lunii martie în anul 1941, 30 şi 31 martie. A fost prima zi, adunarea aia, 30 martie, a doua zi a fost 31 martie, a treia zi a fost 1 aprilie. Parcă a fost ghinion – ştiţi cum îi păcăleala de 1 aprilie –, apăi aia chiar că o fost păcăleală, care o costat sute de vieţi.
Ne-am adunat multă populaţie acolo şi se cerea să se dea drumul să se meargă paşnic în România. Comandantul de acolo: “O să vă dăm drumul”. Ei în timpul ăsta întăreau graniţa, trimiteau trupe. Or trimis unităţi acolo, om lângă om, dar camuflaţi în gropi individuale, prin pădure, cu grăniceri călare şi cu câini, cu armament şi cu muniţie. Aşteptau să se deplaseze lumea acolo. Şi lumea ce-o zis: “Dacă n-o venit aprobare, o să vină ea, să mergem”. “N-aveţi decât”, ziceau ei indiferenţi.
Dom’le s-o luat lumea într-o după amiază pe la ora 16.00, să meargă în România. O scos din biserică o cruce şi un steag. O pus un steag alb, adică paşnic, fără nici un fel de violenţă şi un steag tricolor. Dom’le noi mergem, ăsta e drapelul sub care ne-am născut, sub care am trăit şi la care noi mergem. Asta-i ţara unde noi vrem să murim, România. Drapelul alb însemna pace şi fără violenţă. În felul ăsta s-a pornit coloana spre graniţă. Graniţa era la o distanţă de vreo 10 kilometri din locul în care s-a adunat lumea.
Eram şi eu şi tatăl meu acolo. Am plecat şi noi. Am stat şi primele două zile şi a treia zi, şi de-acolo cu trăistuţa de mâncare, am luat acolo să avem nişte turte făcute din cartofi şi cu o ţâră de făină de secară, asta era principala mâncare cât or stat ei acolo. Şi-am plecat spre frontieră. Dom’le noi acolo eram o parte mare de populaţie, dar cât am mai parcurs cei 10 km spre frontieră, or mai venit şi din partea cealaltă a judeţului, din sud, de prin comunele Iordăneşti, Pătrăuţi, Suciuveni, multe comune, Iceşti. Din partea de sus a judeţului or venit alte coloane şi ne-am întâlnit la podul din comuna Suciuveni. Până-acolo era şoseaua care mergea spre graniţă. Am ajuns la râul Siret, era un pod peste Siret, pe stânga şi pe dreapta era o luncă şi în lunca aceea s-o adunat lumea de ordinul miilor.
Mergeam pe jos. Acolo or spus oamenii mai în etate că să nu fim prea mulţi pe pod, că îi pericol să se prăbuşească. Podul era de lemn. Şi am trecut în grupuri, am aşteptat cam o oră să treacă toată coloana şi când am fost pe partea dreaptă a cursului Siretului, în luncă, lumea s-a adunat iară şi s-o încolonat, am mai mers vreo jumătate de km şi am intrat în pădure. De-acolo era pădure până la graniţă, era o zonă împădurită, câţiva km, că am zis că mergem prin pădure, că îi mai linişte. Dar ei erau peste tot, în toate punctele de frontieră, pe toate drumurile care mergeau spre frontieră.
Dom’le, ne-am dus aşa prin pădure, mai vreo câţiva kilometri. Între timp, îmi amintesc că ne-o ajuns un pluton de călăreţi. Încă nu eram ajunşi la podul de peste Siret. Şoseaua pe care mergeam noi, şosea de ţară, pietruită, era aşa de plină de lume că plutonul de călăreţi n-o putut să treacă, că n-o avut loc. O sărit de pe cal când o ajuns coloana, o trecut şanţul, şi-o mers pe marginea câmpului, pe marginea hotarului. O dat pinteni la cai, de mergeau caii galop, şi ne-o depăşit. Am observat că aveau automatele la ei, iar unii dintre ei aveau şi săbii. Acuma nu toţi, dar ştiu că ăla care era în faţă, o scos sabia şi o dat în ăia trei care aveau steagul tricolor şi celălalt steag alb. L-a rănit pe un tânăr. O scos o fată baticul alb de pe cap, cu care era îmbrobodită, şi l-o înfăşurat.
Am mers mai departe. Am trecut prin pădure, eram aproape de frontieră, dar or găsit un teren extraordinar, pe care l-au organizat ca să sacrifice populaţia. O folosit terenul, era pe drumul pe care mergeam noi, undeva în faţă era pădurea defrişată, cam 1 km de pădure, cum o tăiat. Or rămas nişte tufe, rădăcini, corciuri, dar copacii nu erau. O porţiune de vreun kilometru, înainte de a ajunge la graniţă. Da numai pe o singură parte, pe partea stângă. Asta era întâmplător. Dar ei au folosit defrişarea aceasta, ca să poată să ne atace mai bine. Când am ieşit din pădure în locul acela unde pădurea era defrişată pe partea stângă, ei erau postaţi pe partea dreaptă. Era şanţ pe marginea drumului de pădure, iar ei erau dincolo de şanţ la rădăcinile copacilor, în gropi individuale acoperite cu frunze deasupra, cu crengi, nu vedeai nimic absolut, dar erau om lângă om, cu mitraliera pusă în direcţia spre şosea. Ne aşteptau.
Când am ajuns în porţiunea aceea unde era defrişată pădurea, deodată văd că apare din pădure un călăreţ, un ofiţer bineînţeles, la o distanţă de vreo câţiva zeci de metri, face cu un drapel mic un semn. Asta-i somaţia. Noi n-am auzit, că nu eram chiar în faţă, a făcut somaţia ‹stai!›, o dată, a doua oară şi când o tras a treia oară cu steagul, am auzit rafală de mitralieră din pădure. Atunci mi-am dat seama că sunt la câţiva metri de noi, în linie de tragere. A început rafală de mitralieră, da nu era numa’ o gură de mitralieră, erau zeci, pe toată lungimea aia câte era coloana de lungă. Erau înşiraţi pe partea dreaptă a şoselei în pădure, camuflaţi.
Nu pot să-mi dau seama, din câte vorbeam pe urmă, ne mai întâlneam, unii ziceau că prima rafală ar fi fost focuri de instrucţie, adică erau cartuşe oarbe.
A început un infern, trăgeau toate zecile de mitraliere câte erau acolo în noi. A început lumea sa fugă de gura puştii. Dacă te-ai uitat aşa ai văzut foc la ţeavă, numa’ atâta ai văzut, n-ai văzut soldat, n-ai văzut nimica, numa’ ai văzut gura ţevii acolo şi flacără cum iasă, când trăgeau mitralierele. Am început să fug de gura mitralierelor pe partea stângă, deci exact unde era pădurea defrişată, a fost ales locul foarte bine unde să ne aştepte.
Am auzit ţipete ‹vai, ioi›, îl vedeai cum unu’ cade în faţă, în stânga, în dreapta, cum cad jos, unul ţipă, altul se dă peste cap şi toată populaţia fuge în partea stângă, cât putea fugi de gura mitralierelor. Dar vedeai pe altul jos, cum îi ţâşneşte sângele. Cum ţâşneşte din gâtul găinii când o tai, aşa ţâşnea sângele. Asta am văzut eu cu ochii mei, călcai peste el şi fugeai cât puteai mai tare, că se trăgea din spate. Nu îmi dau seama cum am reuşit. Cu ajutorul lui Dumnezeu, aveam o cărticică de rugăciuni în buzunar pe care mi-o pus-o mama, pe care o citeam şi la şcoală. Şi toate rugăciunile astea, pe toate le ştiam pe de rost, dar atunci când fugeam nu spuneam rugăciuni că nu mai aveam timp, numai mă gândeam: “Doamne Dumnezeule, scapă-mă Doamne cu viaţă, salvează-mi viaţa !”.
Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-o ascultat rugăciunea şi mi-o salvat viaţa şi-am scăpat de gura mitralierelor. Au căzut sute de oameni în stânga şi-n dreapta mea, în faţă şi-n urma mea. Am ajuns la un moment dat la un pârâu şi mulţi erau opriţi de apă, era primăvară, se topeau zăpezile, apele erau mari, era pârâul destul de mare, să fi fost vreo 3 metri lăţime la suprafaţă. Cât de adânc a fost nu ştiu, unii îndoiau copăcele mai subţiri ca să poată să treacă, alţii stăteau acolo, alţii se agitau, se băgau în apă unul pe altul şi îi trăgeau după aia pe ceilalţi. Am văzut atuncea că de frică omul are o forţă extraordinară, de nu vă puteţi închipui.
Când am ajuns acolo şi eu, şi tata şi când am văzut pârâul acela şi am văzut că unii stăteau, alţii săreau, alţii treceau, aşa ne-am făcut un vânt de să fi fost de încă un metru de lat îl săream pe partea cealaltă şi fugi mai departe. Nu mai aveai timp să te uiţi în urmă. Numa’ auzeai că mitraliera trage, şi fugi şi fugi, şi dă-i, şi-am fugit aşa prin pădure, mult, în orice caz, vreo 2-3 kilometri am fugit prin pădure. Am aşteptat cu sete să ajungem în faţă, la vreo 2 km după ce-am ieşit din defrişarea aia din pădure, a ţinut vreo 2 km ca lungime. Dar aşa aşteptam, să ajung, să trăiesc, să mai fiu în viaţă până ajung în pădure.
Când am ajuns iar între copaci îmi părea că m-am născut a doua oară pe lume, ştiam că mai am totuşi o speranţă, că nu trage direct în mine, poate mai dă într-un copac şi sunt salvat”.
