Analfabetismul funcțional haric (agenția de știri nesărate)

Tema, știm, nu este nouă: gândire/cultură versus trăire/sâmțământ. Am văzut unde duce cultivarea aceasta tembel-ticăloasă. Când a început pandemia, cu toate bâlbele administrative profane, dar și cu cele liturgico-pastorale, au apărut ele, fronturile: unii „crezând” că nu este niciun pericol, alții avertizând, curând și cu exemple funerare, că totuși ceva se întâmplă altfel decât în cursul cunoscut al lucrurilor, al vieții. Deja din acea perioadă, nu cu mult în urma noastră așadar, se putea citi clar lectura schizoidă pe marginea unui virus pornit din laboratoarele chinezești: pro sau anti Occident, pro sau anti vaccin, pro sau anti ivermectina rusească etc.

Apoi, când a invadat Rusia lui Putin, acum patru ani deja, Ucraina, cerul public al credinței de la noi s-a umplut de nuanțiști, de cei care nu acceptau că numele războiului, cu toate distrugerile aferente, nu poate fi „operațiune specială”. Când s-au înmulțit exegezele drăcești ale popimii rusești, de la patriarh la ultimul mujic hirotonit, care susținea că a omorî este un scop sfânt, tot așa: unii hăis, alții cea. Degeaba argumentau unii, printre care și eu, că viața umană nu se pune în niciun talger.

Apoi, când s-a pus în discuție, fără nicio intenție ascunsă, data Paștilor, am avut un alt val de polarizare: „deștepți” versus „proști”, „soroșiști” versus „suveraniști”, plus tot felul de măscări despre cum este să ai doar carte, dar nu și suflet, să fii mândru etc. După aceea, până acum, le avem tot pe ele: fronturile. Suveraniști, autohtoniști, care nu pot înțelege că poți fi patriot creștin fără să invoci legionarismul, care au legitimat o mișcare de galerie a unui golan și au întărit profilul de „om de stat” al unui securist reciclat și cu o salată în loc de cap.

Pe acest fundal, schițat, iată că, din păcate, Basilica țese mai departe. Calm, administrativ, cu reflexe de comunicare instituțională care mimează echilibrul, dar evită sistematic discernământul. Darurile magilor, mai ieri, depresia mai deunăzi, azi... Dincolo de boacănele majore, cei care postează fără supervizare editorială pe pagina oficială de știri a BOR nu greșesc prin ceea ce spun explicit, ci prin ceea ce refuză să numească limpede. Or, în vremuri de confuzie morală accelerată, neutralitatea nu mai este o virtute, ci o formă de abandon pastoral. A vorbi „pe lângă” nu înseamnă a împăca taberele, ci a le lăsa pradă celor mai vocali și mai lipsiți de scrupule interpreți ai credinței.

Problema de fond nu este existența fronturilor – acestea apar inevitabil în crize de orice grad, mai ales în cele majore –, ci faptul că ele sunt alimentate de o fractură internă a vieții ecleziale: separarea artificială dintre cultură și trăire, dintre gândire teologică și experiență religioasă. Așa-numita „credință simplă”, când este ridicată la rang de criteriu absolut, devine rapid un analfabetism funcțional haric: multă invocare a lui Dumnezeu, foarte puțină asumare a responsabilității morale, zero exercițiu al judecății. Rezultatul este o pietate irascibilă, conspirativă, gata oricând să confunde Evanghelia cu instinctul de haită.

De aici derivă toate caricaturile recente: teologia redusă la slogan, martiriul confundat cu victimizarea, patriotismul amestecat cu resentimentul, iar ascultarea bisericească transformată în suspendare a conștiinței personale, neprecupețind niciun efort. Când nu mai există criterii, orice impostor cu voce gravă și barbă „tradițională” poate deveni profet, iar orice crimă, nu doar fizică, suficient de bine ambalată canonico-ideologic poate primi o binecuvântare. Nu este o deviație marginală, ci simptomul unei boli mai adânci: refuzul de a accepta că, în ciuda instalării comode a unora în istorie, credința creștină implică discernământ, adică inclusiv muncă intelectuală, memorie istorică și curaj moral, înmulțind harismele pocăinței, ale rugăciunii și faptei milostive.

Ca să nu o mai lungesc, exasperat fiind de faptul că reafirm lucruri care ar fi trebuit să fie de la sine înțelese: dacă Biserica nu va spune răspicat că viața umană nu este negociabilă, că minciuna nu devine adevăr prin repetare și că Evanghelia nu legitimează nici virusul negării realității, nici mesianismul politic, nici gargara care îl ia pe Dumnezeu ostatic retoric, nici violența „sacră”, atunci alții vor vorbi în numele ei. Și, cum am văzut de-a lungul timpurilor, vor vorbi de regulă prost. Într-o lume deja fracturată, a continua să „țesem” comunicate, postări, pancarde pioase fără coloană vertebrală teologică înseamnă a lăsa credința pe mâna galeriei. Iar istoria arată, fără excepție, unde duce această cedare, credința reală, a celor cu carte sau fără, fiind nu doar prima victimă, ci mai ales predilectă.

Doxa!