Cum dovedești o crimă morală? (post scriptum)

Precizarea aceasta și mă opresc până la următoarea "cotitură" majoră în chestiunea gravissimă a lui una-spunem-alta-fumăm. Cum dovedești, la rigoare, că, dincolo de imagini, care pot fi rezultatul unei seri a burlacilor (sic!), a unui consum necanonic de substanțe? Cum ajungi la miezul cestiunii, cu nume și prenume, cu argumente și suficiente date pentru a trimite pe cineva la plimbare? Cum deratizezi? Mă pun astfel în pielea unui membru de consistoriu sau a unui consilier bisericesc.

În cele mai multe cazuri, fără ordin judecătoresc, nu poți face percheziții digitale. Posibilitatea ca ceva cu titlu de document din circuitul intim de mesaje dintre două persoane sau mai multe să ajungă public se datorează indiscreției, neglijenței, posibil și geloziei, istețimii păguboase, părerii că arătând primul și insistent spre mizeria unuia/unora, cea proprie pare aproape curată. Așadar, în toată povestea aceasta, aparent, ne bazăm pe întâmplare. Îi puteți spune, nu fără maliție, pronie.

Bine, dar în atari condiții nu ajungem prea departe. Se constată cel mult o abatere disciplinară, o rătăcire, un derapaj, o amnezie temporară sau o fulgerătoare luare în posesie, o răpire în sens invers, în jos. Adică o kakophanie. În plus, pe asemenea "baze", orice se poate spune despre oricine, calomnia având obiceiul de a inventa luxuriant, mai ales dacă realitatea nu-i oferă suficient. Iar cum bârfa este a doua sursă a revelației în Biserică, precum sursele în politică sau jurnalism, momentul în care toată povestea cade în balta irelevanței este foarte aproape.

Problema este că rămânem nu doar cu gunoiul sub covor, dar acesta este cu noi la masă, în procesiune, conslujitor. Iar ca seriozitatea situației să fie și mai clară, se ajunge inclusiv în situația gunoiului care aruncă abundent cu gunoi, care contestă diamantului strălucirea, amintind că este doar o formă de agregare minerală și nimic în plus. Răsturnarea pe față a raporturile, tăierea abuzivă din treptele scării valorilor, catapultarea peste zidul oricărei cenzuri morale și triumful gunoiului ajuns tezaur, odor - toate acestea s-au petrecut aievea, dincolo de metaforă.

Atunci, cum am putea, totuși, scuti comunitatea de umilință, de rușine, de ceea ce în noul limbaj daco-saxon se cheamă vulnerabilități? Cum protejăm călcâiul lui Ahile? Ei bine, aici intervine ceva mai sistematic decât pura întâmplare: memoria. Or, suma amintirilor celor care s-au confruntat cu asemenea personaje, chiar dacă mărturiile lor de (semi)victime nu sunt opozabile juridic, fiind lovite de prescriere, conturează fără niciun dubiu portretul cuiva dedat nemijlocit unor practici din sfera spurcăciunii pustiirii.

Și nu, nu este o vânătoare de vrăjitoare, ci doar pornirea cu adevărat naturală de a da, în sfârșit, gunoiul afară din casă. Desigur, miasmele lui vor persista în covoare, tapet sau haine, dar, aerisind, văruind, frecând asiduu, la urmă aerul tot devine respirabil astfel încât să poți invita cu inima împăcată musafirii, prietenii. La urma urmelor, cam asta facem cu toții, indiferent de treapta de slăbiciune evidentă sau de virtute propusă: încercăm, prin ritmul vieții în Biserică, să nu ne lipim atât de tare păcatului încât să devenim celălalt nume al acestuia.

Doxa!

PS Cunosc cel puțin două-trei persoane care, în ultimele decenii, au adunat tot felul de mărturii de acest fel din viața religioasă, nu doar a Bisericii noastre și nici nu doar din România. Dorința este documentarea modului cum, adunate și pe rând, apucăturile, derapajele și blestemățiile celor din interior îi țin la distanță pe cei care, afară, bat la ușă după îndemnul Mântuitorului. Unii așteaptă până acum.