”Conținutul” României (o căutare social-teologică)

Două afirmații din aceste zile m-au pus serios pe gânduri. Prima: fără banii din belșug de care se bucură înainte și mai ales după pensionarea la vârstă fragedă, un privilegiu complet asimetric în raport cu restul societății, Justiția este amenințată să devină părtinitoare, să se prostitueze, pe șleau spus, în funcție de cine dă mai mult dintre persoanele aflate în cauză. A doua: profesorimea sau, mă rog, cei care vorbesc în numele ei, îndeamnă elevii și părinții lor la boicotarea începutului de an școlar prin neparticiparea la "manifestări goale de conținut", adică la momentele marcate de prezența decidenților politici și a clericilor. Să le luăm pe rând.

Legat de magistrați, situația este complet scăpată de sub control. Cei care fixează interpretarea legii, care și-au făcut legi după chipul și interesul lor, amenință că lasă statul în aer, fără una dintre puterile esențiale. În orice țară normală, așa ceva nu ar fi acceptat de populație, îndemnul la nesupunere civilă juridică fiind cel mai blând act. În fapt, noi plătim azi factura unei zise lupte anti-corupție care a mizat unilateral de bani, din ce în ce mai mulți, pe un statut special, din ce în ce mai special, dincolo de independența și inamovibilitatea de la sine înțelese în orice democrație reală.

Cu alte cuvinte, pedagogia anti-corupție încurajată în primele două decenii de după 1990 a fost similară celei practicate de părinții hăbăuci, cu bani dar nu și cu minte, condiționând notele bune ale copiilor de promisiunea unui nou telefon, a unui nou gadget sau altele de felul. Asemenea copiilor, din ce în ce mai "cuminți", mai "meritorii", inclusiv prin plagiat, părinții plătind în consecință, magistrații au fost din ce în ce mai "drepți", mai "imparțiali", obligând statul, inclusiv prin nenumărate procese în contencios, să plătească forțat ceea ce a promis de bună voie.

În asemenea condiții, precum în armata "profesionistă", care a urmat un curs asemănător, fie și specific, ceea ce s-a pierdut pe drum, până aproape de dispariție, este ethosul. Aparent bombastic, termenul trimite la echilibrul dintre valorile sufletești-intelectuale și acțiunile în exterior, dintre motivația adânc înrădăcinată și îndeplinirea datoriei, dintre ceea ce suntem personal și ceea ce suntem colectiv. Dez-eticizarea dreptății sau a misiunii de apărare a țării a dus, nemijlocit, la suprapunerea atât a actului justiției, cât și a slujirii patriei, cu salariul/solda, gratuitățile și facilitățile pe care alte categorii profesionale, importante la rândul lor, nu le au.

Dacă totul, însă absolut totul, se reduce la bani și doar la bani, atunci este mai ușor de înțeles de ce actualele încercări guvernamentale de aliniere a societății la un standard acceptabil, fără stridențe, pe măsura forței economice, sunt interpretate drept tot atâtea atentate periculoase, nepermise la stâlpii societății. Cu salarii mai mici, însă în continuare suficient de mari, nici magistrații și eventual nici ostașii nu mai au nicio motivație să își onoreze poziția, să muncească pentru "restul" care le rămâne. În posesia unei asemenea mentalități de castă, la urmă nu mai poate funcționa chiar nimic. Ce interes național? Care patriotism? Cuvinte goale tocmai bune să fie vânturate de populiști.

Acum, legat de profesori: ei sunt categoria care - cum pot mărturisi personal - nu au condiționat de la început actul educațional de salarii peste medie sau de alte drepturi exclusive. Nici măcar un preț promoțional pentru cărți și materiale didactice nu au cerut, așa cum se practică, de pildă, în Italia, dar și în Germania, prin deducerea fiscală anuală. Nimic. La începutul carierei mele universitare, salariul lunar ajungea la limită pentru un coș de cumpărături necesare, fără extravaganțe, la Metro. În rest, cheltuielile celelalte rămâneau în aer. Dacă nu aș fi ținut cursuri și conferințe în străinătate, aș fi acumulat restanțe astronomice la întreținere. Oricum, nu îmi permiteam să mă îmbolnăvesc sau să am grijă, precum de mama, timp de două decenii, de o persoană bolnavă cronic.

Evident, statutul social al profesorului, pre sau universitar, dar și al colegilor educatori, era sub orice critică. Din elită a societății, dascălii au fost tratați, alături de oamenii de cultură în general, drept semi-paraziți de către România post-comunistă. Creșterea salutară a salariilor, după intrarea României în UE, nu înainte!, a echilibrat balanța. Ba, unii s-au procopsit, prin tot felul de proiecte europene pre-aderare, cu averi nejustificate gnoseologic sau axiologic. Casele și mașinile au rămas însă. Nu vorbesc din invidie, ci doar constat.

La ora actuală, cu vechimea aferentă, un dascăl are o bază salarială nu suficientă, dar onorabilă. Mai greu este pentru începători, fapt care explică lipsa de atractivitate a profesiilor din educație. Din strâmtorare, dar exploatând și o cerere pe piața liberă, profesorii au dezvoltat, prin complicitate la vedere cu părinții, o industrie a pregătirilor și meditațiilor, așa cum, prin descentralizare, tot profesorii au înghițit fără protest semnificativ politizarea la nivel local a învățământului. Aceste două aspecte nu o să le auziți în discursul niciunui sindicalist, oricum putred de bogat pe seama unui domeniu în continuare subfinanțat.

În fine, ajungem la invitația de dată recentă la boicotarea unor "manifestări goale de conținut". Adică, în perspectiva amintitei politizări la nivel local a educației, profesorii dau chipurile cu tifla decidenților. Este un circ ieftin. Dacă ar fi fost ceva real, ar fi cerut în secunda a doua demisia tuturor directorilor și inspectorilor cu proptele, adică a nomenclaturii cunoașterii frecvent ilustrate de persoane dubioase intelectual, că despre caracter nu mai vorbim. În ceea ce privește prezența clericilor, de orice confesiune, atitudinea este și mai vădit gratuită, răutăcioasă, puerilă: dacă văcarul se supără pe sat, dascălul se cearta cu frânghia clopotniței. Ce spectacol caraghios, nedemn!

Toate la un loc mă fac să întreb în ce constă, la urma urmelor, "conținutul" a ceea ce numim România? Numele ei este majusculat doar și numai când îmi convine mie, când banii mei sunt suficienți, când bunăstarea mea este garantată, când la rigoare o pot ignora, ocupat fiind cu planuri de vacanță? Dar dacă România este un cuvânt gol de conținut, ce mă "umple" pe mine? Micii cu cartofi prăjiți, midiile în sos alb, mămăliga, sarmalele, vinul ghiurghiuliu? În ce raport de "saturare", fenomenologic vorbind, stau genul proxim cu diferența specifică? Îmi pot detecta propria concretețe în raport cu o evanescență? Social-teologic, pot să fiu viu cu titlu personal când viața este declarată moartă? În atari condiții, sumbre, mai este posibilă învierea?

Doxa!

PS Nici eu nu sunt mulțumit, personal, cu salarizarea actuală, dar nu uit că am plecat pe această cale de la ceva puțin peste zero.