Sfinții Martiri Brâncoveni

De Adormirea Maicii Domnului, la 15 august 1714, pe malul Bosforului, la Constantinopol, la ordinul unui sultan otoman însetat de sânge, dorință de putere și de avuții nemăsurate, secondat de un vizir recunoscut pentru intrigi violente și cruzime, are loc una dintre cele mai cutremurătoare scene din istoria românilor: decapitarea domnului Țării Românești, Constantin Basarab Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu, Matei și sfetnicul Ianache Văcărescu. 

Regimul otoman, nu doar expresie a unei viziuni islamiste agresive, dar și mecanism expansionist marcat de un sistem de putere retrograd, brutal și cu excese de barbarie, punea capăt astfel unei epoci de reală înflorire și evoluție pentru Țara Românească, una care și-a lăsat pecetea până în timpurile noastre prin artă, cultură și, nu în ultimul rând, prin spiritualitate creștină. 

Începând cu domnia lui Matei Basarab, culminând în perioada lui Șerban Cantacuzino și cu precădere în stabila domnie a lui Constantin Brâncoveanu (n. 15 august 1654; domnește 1688-1714), Țara Românească cunoaște nu doar o atmosferă de echilibru și relativă dezvoltare, însă reușește să aducă împreună o influență târzie a Renașterii cu spiritul care ducea mai departe sufletul creștin răsăritean al Imperiului Roman de Răsărit, prăbușit la 1453. Din acest melanj inspirat și creativ de renascentism târziu, spiritualitate ortodox-bizantină, reverberații intelectuale umaniste, nostalgie a imperiului universal creștin și, nu în ultimul rând, specific românesc, va răsări stilul brâncovenesc, reflecție care presupune nu doar o artă sofisticată, complexă și plină de expresii ale credinței creștine, dar și aplecare spre știință și studiu critic, mentalitate politică racordată realităților europene premoderne, viziune filosofică, contemplație spirituală și mecanism de înțelegere a lumii și societății. 

Renașterea românească, sub impactul valorilor creștine și al ideilor luminate venite deopotrivă din Occident și din Orient, fenomen care marchează spațiul românesc din secolul XVII și de la inceputul secolului XVIII, își găsește figuri excepționale în artiști precum "zugravii de subțire" Pârvu Mutu, Ioan și Constantin, în intelectuali precum Radu Popescu, Radu Greceanu și stolnicul Constantin Cantacuzino, unchi al lui Brâncoveanu, care, în ciuda erudiției sale de-a dreptul enciclopedice, va fi trădat de caracter și îl va vinde pe domnul Țării Românești și ruda sa apropiată, turcilor; în personalități ecleziastice de mărimea Sfântului Antim Ivireanul, cel care va sprijini efortul lui Constantin Brâncoveanu în planurile religiei, culturii și educației. Iar Constantin Basarab Brâncoveanu și întreaga sa familie au reprezentat un reper al modelului de familie domnitoare în care cultura, politica, atașamentul pentru morală, credință în Dumnezeu și pasiune pentru cunoaștere au făcut întotdeauna casă bună. 

Domnia lui Constantin Brâncoveanu a reprezentat apogeul unei retreziri spirituale românești și unul dintre creuzetele de valori diverse, valori creștine, simboluri identitare, elemente tradiționale românești, izvoare de idei umaniste ori clasiciste, din care va răsări, peste timp, ideea națională românească. Moștenirea Brâncovenilor a depășit cu mult timp șocul tragediei de la 15 august 1714, ecourile sale, europene și inter-civilizaționale vor rămâne cunoscute lumii, de la Veneția, Viena, Genova, Paris ori Amsterdam și până la Sfântul Munte Athos, Ierusalim, Antiohia și Sinai. Dimensiunea de protectori ai creștinătății orientale, asumată de domnii Țării Românești din perspectiva moștenirii romano-bizantine, își va găsi în Constantin Brâncoveanu cel mai strălucit exponent al acelor timpuri în care vechile vetre creștine din Orientul Apropiat, Asia Mică și Balcani erau puse la grea încercare de către turcocrație.

Dacă ne uităm cu atenție, vom vedea cum o parte însemnată din patrimoniul religios, cultural și istoric al României de astăzi, poartă, fie prin ctitorire, rectitorire, înnoire ori restaurarea, semnătura epocii brâncovenești, lucru care se poate vedea chiar și privind unele dintre primele domnii fanariote precum cea a lui Nicolae Mavrocordat, când asistăm la o tentativă de continuare a simbolisticii lumii brâncovenești.

Așadar, să nu uităm un lucru: atunci când în fruntea Țării s-au aflat minți luminate, ancorate în dinamica timpului dar și în dialectica atemporală a relației dintre om și Dumnezeu, neamul românesc a avut puterea de a da, umanității, măsura minții sale înalte, a creativității care depășește epoci și timpuri și a expresiei acelui adânc sufletesc în care frumosul, credința, binele, inteligența vie și curajul se regăsesc într-un tot unitar. 

Să cinstim precum se cuvine pe Sfinții Martiri Brâncoveni, domnul Constantin, fiii săi, Constantin, Ștefan, Radu, Matei, și pe sfetnicul Ianache, să nu uităm niciodată jertfa lor mărturisitoare și mântuitoare și să vedem chipurile acestor domni, eroi și martiri drept expresie a tot ce este mai demn în esența lăuntrică a spiritului românesc! 

Sfinții Martiri Brâncoveni, asemeni primilor martiri ai creștinătății, sunt expresia autodepășirii condiției umane prin credință asumată.