Martirii din închisorile regimului comunist

Sunt națiuni care își definesc identitatea lor istorică prin dimensiunea sacrificiului si a jertfei, iar una dintre aceste națiuni este și națiunea română. Iar pentru noi, românii, un episod definitoriu rămâne martiriul din închisorile comuniste. Tragic și înălțător, teribil de dureros dar de-a dreptul mântuitor. Jertfa martirilor din temnițele regimului criminal comunist, de sorginte bolșevică rusească, a spălat rușinea unei națiuni obișnuite să plece capul mult prea des în fața săbiilor mai mult ori mai puțin vizibile. 

Martirii din închisorile regimului comunist nu au reprezentat o orientare politică, nu s-au definit prin origine socială ori etnică, nu au exprimat voința unor denominațiuni religioase, clase sociale, partide politice ori grupuri de interese de orice coloratură partizană, ei au fost strigătul de demnitate al unui popor umilit și batjocorit de o brigadă marxist-leninistă de teroriști veniți pe tancurile armatei roșii trimise de la Moscova să ocupe și instaureze comunismul în Europa de Est, vârful de lance al acestei ocupații ruso-sovietice fiind reprezentat de structurile de represiune ale nkvd-kgb-gru; prin astfel de instrumente s-a trecut la transformarea României într-un satelit obedient al sovieticilor în care să nu mai existe loc pentru credința în Dumnezeu, pentru patriotism și iubirea de Țară, pentru libertate individuală, pentru demnitate personală si proprietate privată. 

Comunismul a însemnat pentru români un regim genocidar impus cu de-a sila de la Moscova și care a vizat distrugerea elitelor naționale, înrobirea mentală a întregii populației și călcarea în picioare a valorilor naționale și spirituale ale poporului român. De aceea, cu atât mai mult avem datoria de a respecta, comemora si privi cu reverență către martirii din închisori, la care îi adăugăm pe foștii deținuți politici care au supraviețuit temnițelor dar care între timp au trecut la Domnul, dar și de a oferi recunoștința noastră și respectul nostru ultimilor deținuți politici din România care mai sunt printre noi. Fiecare deținut politic in parte este un simbol al rezistenței morale a Națiunii Române și o istorie vie! 

Știți care este diferența dintre popoarele minore și marile națiuni? Marile națiuni cultivă și prețuiesc memoria istorică, păstrează vie amintirea eroilor și au în sistemul social și public prevederi, mecanisme și elemente care permit ca memoria să fie parte integrantă din sistemul de educație publică, din întreg spațiul dezbaterii culturale și din tot ceea ce ține de expresia legitimă a instituțiilor publice și de toată arhitectura statal-identitară de "soft power" la nivelul țării respective.

Însă, din motive care poate îmi scapă, văd cum memoria foștilor deținuți politici din România, indiferent dacă vorbim de martiri, de cei care au scăpat de represiune însă au plecat din această lume înainte ca România să fie eliberată de comunism ori de supraviețuitorii alături de care am avut onoarea de a fi contemporani după 1989, este tot mai des marginalizata ori chiar bagatelizată. De-a lungul ultimilor ani am văzut o droaie de etichete josnice aruncate pe umerii victimelor acestui totalitarism, am văzut cum oameni cu pretenții intelectuale ori chiar angajați privilegiați ai statului român au lansat teorii prin care aproape că justificau represiunea criminală a regimului comunist din România ori chiar derapaje de limbaj inexplicabile la adresa victimelor comunismului. Nu înțeleg cine și de ce caută să minimalizeze rolul istoric al celor care au înfruntat regimul comunist si au trecut prin infernul carceral al sovietizării țării, acolo unde la nivelul de vârf al odioaselor cadre ale securității ura față de tot ce este valoare fundamentală a umanității era literă de lege și unde se inițiau experimente cumplite de distrugere a omului de către om, de dezumanizare extremă și de reeducare prin brutalități crunte care cu greu pot fi descrise prin cuvinte ori percepute prin filtrul celor care trăim astăzi.

Nu putem accepta sub nicio formă insultarea, minimalizarea și marginalizarea memoriei anticomuniste românești. 

Regimul comunist impus de Rusia sovietică în România după 6 martie 1945, respectiv 30 decembrie 1947, este un act de genocid la adresa poporului român pe care nu îl putem permite a fi relativizat ori exclus din memorie de către nimeni. 

A nega ori a micșora proporția crimelor comise de comunism în România înseamnă a-i ucide a doua oară pe cei care, pe modelul martirilor creștini, și-au dat viața în închisorile comuniste, fără a căuta gloria posterității, doar înțelegând dimensiunea ucigătoare de spirit și de conștiință a ideologiei marxist-leniniste. Suferința românilor care au fost prinși în malaxorul represiunii brutale a unui regim care în loc de egalitate promisă în chip mincinos a oferit întunericul, robia și teroarea, este parte integrantă din identitatea națională și este temelia demnității noastre, a identității societății românești democratice postcomuniste. 

Atunci când dorim, pe bună dreptate, să avem un viitor ca națiune puternică în Europa iar nu să decădem la statutul de populație prinsă în bătaia tuturor vânturilor istoriei, este o obligație morală ca România să pună în valoare cum se cuvine memoria anticomunistă românească. Personal nu pot accepta culpabilizarea colectivă a anticomunismului românesc, efectuată latent și perfid în mediul public românesc din unghiuri dintre cele mai diverse și surprinzătoare, inclusiv din perspective bine ambalate academic ori intens promovate în spațiul media, la fel precum este dureros să vedem memoria foștilor deținuți politici "reevaluată" pe o grilă de precepte care reunește narativele securității criminale obediente rușilor cu deconstructivismul neomarxist. Ce vom face oare, o să ajungem, poate cândva în viitor, să auzim despre deținuții politici ceva de genul "poate au făcut și ei ceva și își meritau soarta" ? Ori poate ne vom trezi cum se va căuta un fals și grotesc "adevăr" cu privire la represiunea comunistă fix de la Pantiușa, Nicolski, Teohari Georgescu, Drăghici, Pleșiță ori alți criminali siniștri?

Întrebare retorică este simplă: cine și de ce caută să oculteze și excludă memoria anticomunistă din România? De ce să nu fie România un model european unde eroii, martirii și luptătorii care au oferit modele de curaj și demnitate să fie cunoscuți de fiecare elev de școală gimnazială? Fără memorie riscăm nu doar să ne pierdem identitatea și să nu mai reprezentăm nimic în Europa și în lume, însă, finalmente, vom deveni un popor incapabil să facă față istoriei și lipsit de minima capacitate de autoconservare și reziliență. 

Deținuții politici nu sunt doar rudele noastre, nu sunt doar eroii de la care am învățat fascinați istorisiri de demnitate și tărie de caracter, nu sunt doar simbolurile pe care se întemeiază curajul României de mâine, ei sunt și cei mai buni dintre noi!

Cei mai buni de care suntem mândri și care se înscriu în lunga listă istorică a patriotismului românesc și a spiritului de sacrificiu pe care, adesea neașteptat, românii au știut să il arate în istorie!

Sunt parlamentar al României, reprezentând PNL, sunt liberal-conservator format în spiritul României care s-a opus regimului criminal impus de ruși în țară, cred în viitorul țării noastre ca o națiune democratică și demnă și mă voi lupta pentru memoria istorică a națiunii române!