Cernobîl

În 1986 am auzit în Piața Filantropia ceva despre o explozie puternică cînd cineva a întrebat dacă verdeţurile de pe taraba sărăcioasă a unui ţăran sunt contaminate. Radio Bucureşti nu zicea nimic. Presa scrisă, Scînteia, România liberă, la fel, nici un rînd. Pe stradă, în birouri, cunoștinţele la telefon (cu fereală, că erau ascultate) vorbeau ceva, dar imprecis. Nimeni nu ştia exact despre ce este vorba. Am dat pe Radio Europa Liberă şi am aflat că un nor radioactiv fusese observat deasupra Poloniei, Mării Baltice şi Scandinaviei. După două zile, ştirile au venit în cascadă. Avusese loc un accident oribil la Cernobil în Ucraina, unde se găsea o veche centrală nucleară. Se pare ca era cel mai mare accident de acest tip din istorie.

Lumea la Bucureşti era tot mai speriată. Se încercau leacuri băbeşti, se spălau bine legumele, dar şi apa era infestată, gîndeam. Nişte vecini au pus staniol la ferestre. Am văzut oameni cu batiste la gură prin staţii de autobuz… Mulți înghiţeau pastile de iod date de farmacişti. Brusc le-a crescut preţul, se vindeau la negru. Ne temeam toţi de efectul exploziei. Aveam în minte Hiroshima şi Nagasaki… 

Kremlinul tăcea. La Moscova, ni se spunea, se fac pregătiri pentru demonstraţia oamenilor muncii din Piaţa Roşie. Era tot ce avea de transmis TASS. Apoi a venit o şedinţă a Biroului Politic al PCUS prezidată de Gorbaciov, cînd tovii au înţeles, în sfîrşit, că sunt rupţi de realitate. Lumea toată se cutremura de catastrofă, şi la Kremlin încă ezitau să anunţe ce s-a întîmplat…

A fost un şoc. Presupun azi că fără tragedia de la Cernobil, perestroika și glasnost nu ar mai fi avut loc. Atunci a fost ceasul adevărului pentru Moscova. Bucureștiul a așteptat să anunțe sovieticii tragedia pentru a da primele știri.

(Fragment din volumul „Sunt un copil al razboiului rece”, Editura Corint)