Pentru coeziunea Europei (o analiză social-teologică)

Pentru coeziunea Europei ar fi nevoie de câteva schimbări de perspectivă și de practici. Inclusiv la noi.

Prima: reformarea birocrației de la Bruxelles, inclusiv prin abandonarea practicii scumpe și stupide a unui întreg aparat parlamentar care se mută periodic la Strasbourg. Evident, birocrația în general să fie mai puțin rigidă, să suprareglementeze, să regândească ghidurile de finanțare și toate etapele care fac, inclusiv din pricina corupției de la noi și nu numai, ca banii să ajungă mai greu la micile ințiative, adică nu doar la state care își permit să cofinanțeze.

A doua: nuanțarea agendei ideologice, începând de la politica de gen și ajungând la etapele decarbonificării care deja a pus industria auto aproape pe butuci. Da, marile coordonate rămân, dar traducerea lor trebui să țină cont de urgențele reale ale cetățenilor din țările membre, de sensibilitățile culturale, luând apa de la moara curentelor anti-europene.

A treia: da, migrația rămâne o imensă provocare, care nu a fost gestionată cu succes de nimeni până acum. Nici măcar ucrainienii care au fugit de război și care au avut un tratament bun, chiar privilegiat, în Germania de pildă, nu s-au integrat spectaculos. În rest, legat de non-europeni, nu este vorba de a trimite oamenii precum turmele în țările de origine, dar mai mult discernământ ar reface străzile și parcurile Europei mai sigure. Astfel, iarăși ar cădea în gol o bună parte din propaganda extremistă.

A patra: UE are nevoie de politici sociale comune, de strategii pro-familie, de mai mare și mai simplă mobilitate în interiorul ei, de o piață a muncii prietenoase, corecte, juste. Așa ceva se leagă inclusiv de calitatea educației și de accesul la aceasta. Regenerarea demografică se leagă de ameliorarea nivelului disparităților, o competență în plus contribuind la integrarea reală. Câtă vremii cei nou veniți rămân, mai ales din Europa de Est, doar la sparanghel sau conduc doar camioane, cară pachete și stau frecvent în locuințe improprii, mereu ca pe fugă, sentimentul european este erodat de resentimentul cetățeanului de mâna a doua, plătit în consecință.

A cincea: revin, pe scurt, la ceea ce am tot scris/spun în ultimul deceniu. Avem nevoie de politici memoriale integrate, scut împotriva concurenței emoționale care mocnește. Și nu doar când vin suporterii de fotbal în altă țară. Raționamentul este simplu: în raport cu amenințarea rusească, care va fi etosul care va susține moralul trupelor, care va încuraja rezistența populației civile? Balticii și polonezii au investit serios în politicile memoriale și, deloc surprinzător, au reacționat ferm la conflictul armat din țara vecină. Acesta este patriotismul real, de la militari la civili, de la serviciile de informații la industrie, nu urletele unora sau altora. Și încă un aparent detaliu: impresia că memoriei Holocaustului i s-a dat întâietate în raport cu cea a Gulagului, a crimelor comunismului adus de ruși, este profund păguboasă și nedreaptă pentru toți cei care au fost victime.

Da, mai ales ultimul aspect este delicat, dar tocmai temele delicate, de orice natură și în orice domeniu nu mai trebuiesc înăbușite, fals rezolvate prin declarații sau gesturi fără consecințe. Atât în interiorul UE, cât și în raportul UE cu SUA, nu văd de ce să fugim de dispute culturale, de spunerea unor lucruri pe nume. Nu acesta este, în fapt, miezul libertății, al democrației? Altminteri, cum vedem de ani de zile, refugiați în birocrație, alimentăm discursuri simpliste care divizează, polarizează societatea. Cu efectele politice pe măsură.

Obediența intelectuală pe care am simțit-o pe piele mea peste trei decenii, ca unul care am studiat, am predat și am publicat în mari Universități vestice, este un autogol care ne face și mai vulnerabili acasă. Acum o vreme, dacă mai țineți minte, unii înjurau Europa pentru că ar face din liberalizarea legăturilor între persoane de același sex condiție de aderare. Nu a fost așa. La fel, că UE atentează la credința noastră, în condițiile în care majoritatea monumentelor religioase au fost restaurate cu bani comunitari. Acum avem ceva cu "soroșiștii", iar mâine se vor organiza lupte culturale între hoarda geto-dacă și legiunile romane.

O societate profund traumatizată precum a noastră de seria regimurilor autoritare și criminale - o jumătate de prim secol românesc! -, cu o tranziție haotică ulterioară, pe alocuri darwinistă la propriu, mănâncă doar cei care apucă, resimțind încă și azi hăul lăsat de distrugerea sistematică a elitelor în comunism, de la intelectuali la militari și de la negustori la țărani de ispravă, este una profund antimeritocratică. Suntem o societate în care astfel de rupturi au dus la dispariția politeții, a bunelor maniere, la suspendarea unor coduri comportamentale adânci, dar care sunt indispensabile la suprafața relațiilor dintre noi. Omul "nou" comunist a reușit să se impună

Acesta din urmă, altfel decât omul nou despre care vorbește Sfântul Apostol Pavel, a fost masificat până la indistincție, motiv pentru care este alergic la tot ce este excepțional, care iese din rând. Bisericește, doar cultul Sfinților mai poate prezerva admirația față de merit, de performanță, ca să folosesc doi termeni neteologici. La fel, arta, dar deja raza se îngustează. Cu acest bagaj, plin de defecte moștenite și de daruri nepierdute deplin, vom trăi într-o Europă la care se ne gândim ca la o șansă, nu doar ca sursă de bani, de armament sau de altele asemenea. Avem ce dărui și avem ce primi.

Doxa!