Vladimir Beșleagă: „Am venit să vă spun adevărul”

Îl petreceam pe Vladimir Beșleagă pe ultimul drum cu sentimentul că însoțeam cortegiul unui adevărat comandant de oști, care și-a apărat Neamul și Țara, până la ultima suflare, nu în birouri confortabile, ci pe câmpul de luptă.

Ce altceva a însemnat viața lui Vladimir Beșleagă decât o luptă neîntreruptă pentru a trezi lumea și a face dreptate neamului românesc căzut sub ocupația sovieto-rusească?

Armele publicistului, eseistului, prozatorului și omului politic au fost adevărul, demnitatea, cuvântul și scrisul, tribuna liberă, iar bătăliile îndelungate pe care le-a purtat de-a lungul „cumplitelor vremi” se desfășurau în tranșeele înstrăinării, acolo unde se dădeau confruntările cele mai crâncene pentru păstrarea sufletului românesc din Basarabia și Transnistria.

Impus de destin să-și ascundă gândurile și trăirile pe o hartă roșie, lăbărțată de la Prut până la Sahalin, aruncat de regim pe traiectoria unui „zbor frânt”, rănit de nenumărate ori în spate și în față, Vladimir Beșleagă s-a îndărătnicit să treacă peste resemnarea mioritică și a ales să intre benevol, pe cont propriu, pe câmpul de luptă dominat de dușmani, oportuniști și mancurți, căutând discret să-și recruteze părtașii de idei, să-i învețe părintește arta de a evita colaboraționismul cu regimul de ocupație, totodată deprinzându-i curajul să reziste în fața perfidelor și diabolicelor forme de rusificare, înstrăinare și îndoctrinare.

(Vladimir Beșleagă / sursa foto: Alecu Reniță)

Mulți au devenit ucenicii Maestrului fără să știe. Învățăturile lui pașnice aveau farmecul și puterea ploilor îndelung așteptate, când seceta pârjolea pământul natal, înădușea graiul matern și transforma în scrum memoria colectivă.

Avea harul să prețuiască oamenii, să cucerească aproapele prin simplitate, cumpătare, înțelepciune și exemplul personal.

Legat de o breaslă gălăgioasă, deprinsă cu bârfa și gargara, se temea să nu diminueze sau să exagereze valorile adevărate, avea grijă să nu scape cuvintele în vânt și ținea mult să-și onoreze promisiunile pe timp de furtună și cutremure sociale. Aș putea să exemplific cele afirmate prin mai multe cazuri, dar o să mă refer doar la două, din lipsă de spațiu. În vara anului 1986, când testam limitele „transparenței” și ale cenzurii, am convenit cu Maestrul să spargem zidul subiectelor tabu și să dăm drumul treptat, prin secția publicistică a săptămânalului „Literatura și Arta”, a adevărului istoric despre ocupațiile rusești ale Basarabiei la 1812, 1940 și 1944. Pentru realizarea obiectivelor convenite, am organizat o masă rotundă, foarte „scandaloasă” și calificată de biroul comitetului central ca antisovietică la acea vreme, cu participarea scriitorilor Ion Constantin Ciobanu, Gheorghe Malarciuc, Leonida Lari și Vladimir Beșleagă. Maestrul s-a ținut de cuvânt, a intrat în foc și a smuls masca mincinoasă de pe anul 1812, afirmând că atunci Rusia a dezmembrat Moldova istorică și nu a „eliberat”, ci a ocupat teritoriul ei de Est, schimbându-i denumirea. Vai, în ce panică intrase cerberii de la putere și din academie, că cineva îndrăznise să le răstoarne de pe piedestal minciuna-1812!

Celălalt caz e și mai incredibil, dacă îl raportăm la cutumele și interdicțiile regimului comunist.

În anul 1988, după ieșirea de „sub ascultare” a săptămânalului „LA”, se umpluse paharul răbdării celor de „sus” și biroul politic al CC al PCM a hotărât, în secret, să închidă redacția și hebdomadarul. Un patriot i-a divulgat lui Nicolae Dabija taina că a doua zi, conducerea comunistă urma să decidă închiderea săptămânalului. Redactorul-șef a alergat la Ion Constantin Ciobanu, președintele Uniunii Scriitorilor, care aflând despre diversiunea pusă la cale, i-a telefonat lui Simion Grossu, primul secretar al PCM, cerându-i o audiență imediată. „Grupul de șoc”, format din scriitorii I.C.Ciobanu, N.Dabija, Gh.Malarciuc, V.Beșleagă și M.Cimpoi, s-a deplasat urgent în fața „plutonului de execuție”, unde a avut o discuție dură și furtunoasă cu conducerea biroului politic – S.Grossu, V.Pșenicnicov și N.Bondarciuc. Satrapii comuniști, nici nu voiau să audă de renunțarea la închiderea săptămânalului. Atunci, când totul părea pierdut, M. Cimpoi i-a amenințat pe conducătorii comuniști cu proteste populare, Gh. Malarciuc le-a declarat că dacă e închisă „LA”, atunci toți scriitorii își depun carnetele de partid, iar V.Beșleagă a adăugat – „depunem și carnetele de scriitori și dizolvăm organizația”. Curajul incredibil al scriitorilor și voința lor fermă de a lichida organizația de partid și Uniunea, a speriat mortal conducerea biroului politic, care a renunțat pe o perioadă nedefinită la crima de a închide „Literatura și Arta”, care de la o zi la alta, se transforma în ceea ce va deveni în scurt timp – tribuna Mișcării de Eliberare Națională.

Vladimir Beșleagă și-a început călătoria spre tărâmuri necunoscute, unde îl așteaptă marii creatori ai sufletului românesc de la Mihai Eminescu și Nicolae Iorga până la Grigore Vieru și Spiridon Vangheli. Am convingerea că indiferent de vijeliile de la Est, care se abat nepoftite pe la noi, opera publicistică și literară a lui Vladimir Beșleagă se va afla totdeauna în orice istorie și antologie obiectivă din Basarabia românească și din Țară. Cealaltă dimensiune esențială – omul politic și luptătorul pentru cauza națională – se cere valorificată, fiindcă ea este puțin cunoscută și cam trecută cu vederea. Iar Vladimir Beșleagă a avut o conștiință românească exemplară, a întruchipat demnitatea națională și a constituit un model de rezistență în anii ocupației și, după 1985, a devenit o figură emblematică a Mișcării de Eliberare Națională. Idealul vieții sale a fost și a rămas unificarea neamului românesc și eliminarea graniței artificiale de pe Prut.

Îl petrecem pe ultimul drum pe părintele nostru întru credința românească ca pe un învingător, ca pe un comandat de oști căzut cu moarte de erou pe câmpul de luptă. Oastea luptătorului Vladimir Beșleagă suntem noi -- toți cei care îi împărtășim Idealul reîntregirii neamului românesc.

Din depărtare se aud dangătele clopotelor mănăstirii de la Răciula, apărată și înveșnicită de scriitor. Tricolorul îndoliat flutură a jurământ, devotament, închinăciune și nemoarte. O lacrimă de dor și de început de primăvară cade peste țărâna proaspătă, puhavă, maternă. Neamul își pleacă fruntea în semn de adâncă recunoștință.

Adio, Părinte spiritual al cohortelor de luptători din Basarabia românească!