"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
În Basarabia ocupată bucuriile adevărate erau rare. Organizate și dirijate de politruci, întrunirile colective înstrăinau oamenii, nu îi apropiau. Până și sărbătorile restrânse, între neamuri, pierduse din strălucire și farmec, transformându-se în ritualuri formale, golite de candoarea și frumusețea firească. Otrava străină, adusă de „eliberatori”, schilodea sufletele băștinașilor și părea fără leac.
Molima mancurtizării se împrăștia fără opreliști și ajungea până la temelia comunităților, satelor și familiilor. Teama de a scăpa o vorbă necontrolată la adresa rușilor sau comuniștilor, îi lipsea pe oameni de bucuria întâlnirii, comunicării și petrecerii împreună. Oricât de tare băteau tobele la nunți și cumetrii, ele nu reușeau să împrăștie neîncrederea, fățărnicia și suspiciunile din interiorul comunităților tot mai sărace sufletește, tot mai îndepărtate de omenie, credință și bunul simț.
În anii de rusificare „pașnică”, Basarabia abia își mai ducea crucea prin deșertul sovietic, plătind cu lada ei de zestre spirituală, „vămile pustiei”.
Undeva departe-departe și foarte aproape, peste o apă rănită de sârma ghimpată, pe celălalt mal, se zărea o clopotniță tăcută și singuratică. Părea exilată în trecutul ei și, acolo, sus, unde s-ar fi cuvenit să stea clopotele, cineva bătuse scânduri peste deschizăturile din turn, legase ochii clopotniței cu cârpe roșii, să nu privească spre pământul bunicilor și părinților, fraților și surorilor. Însă, ciudat, acea clopotniță cu ochii legați, de pe malul drept, avea un licăr viu, pe care nici cele mai devastatoare furtuni de la Est nu-l puteau stinge. Grănicerii ruși îl priveau cu spaimă, fiindcă licărul avea puterea unui far, care împrăștia lumina de acasă peste moșia răpită și lumea înrobită.
În clipele când se mijea soarele, clopotnița se proiecta pe cer și lua forma hărții României întregi, iar licărul-far inunda cu lumina-i mântuitoare întinderile de pe ambele maluri ale râului transformat de străini în graniță despărțitoare de frați.
În mersul istovitor prin noapte și pustiu, adeseori, din clopotnița-far, peste pământul înghețat al Basarabiei înrobite, se revărsau „Imnele Moldovei” ca o simfonie a speranței și memoriei, ca o rugăciune la Înviere, ca o încredere în reîntregirea Neamului Românesc. Vă dați seama, prin ce răscoliri lăuntrice am trecut, când a venit vestea minunată că autorul „Imnelor” a obținut aprobarea să treacă într-o vizită-fulger pe la săptămânalul „Literatura și Arta”?
Ne aflam în ultima lună de iarnă, în februarie 1987, când delegația română – Ioan Alexandru, Mircea Tomuș și Arcadie Donose – au adus primăvara în redacția săptămânalului „Literatura și Arta” și, într-un fel, prin noi, în întreaga Basarabie, încă înțepenită de gerurile siberiene. Evident, altfel nici nu se putea; de oaspeți avea grijă să nu fie răpiți, două persoane – una de la comitetul central (bolșevicul Gheorghe Gorincioi), iar a doua, fără nume, probabil, din clădirea cu trei etaje din centrul Chișinăului, de unde se vedea Siberia.
Întâlnirea a derulat între doruri tăcute, cuvinte de serviciu și două momente picante: când s-au făcut prezentările protocolare, Axentie Blanovschi (redactor-șef adjunct), văzând că persoana însoțitoare e trecută cu vederea, l-a întrebat în glumă pe cel de la comitetul central, dacă necunoscutul mascat în civil este traducător sau poet. Am râs cu poftă și atmosfera s-a destins. Atunci Arcadie Donose, născut în Basarabia, l-a întrebat pe un coleg de-al nostru, auzindu-i numele, dacă nu e originar din satul Ciripcău, ținutul Sorocii. Acesta a răspuns inspirat, conform canoanelor sovietice – da, sunt din Ciripcău, dar nu avem rude în România! Încă o explozie de hohote, încât cei doi însoțitori s-au pierdut cu firea și nu știau ce să facă – să râdă împreună cu noi ori să stea serioși. În rest, cele 10-15 minute s-au scurs conform agendei stabilite – intenții de colaborare culturală, literară și jurnalistică, dar nimic deosebit, memorabil.
Ei, la ieșirea din cabinetul redactorului-șef Nicolae Dabija, mi-a surâs norocul. Ioan Alexandru mi-a strâns călduros mâna, spunându-mi pe nume, a lăudat articolele curajoase promovate de secția publicistică. În doi, fără însoțitori și urechi suplimentare, ne-am strecurat în coridor, îndreptându-ne spre biroul meu. De parcă ne cunoșteam de un secol, m-a luat la braț, spunându-mi aproape pe silabe:
„Ascultă-mă atent – eu sunt ardelean, știu ce îți spun – luați-vă drepturile voastre naționale astăzi, nu lăsați nimic pentru alte timpuri. Luați-vă de la Gorbaciov tot ce e al vostru, astăzi, fiindcă mâine ar putea fi târziu sau imposibil. Dumnezeu să binecuvânteze lupta voastră și Basarabia!”
Mi-a lăsat un autograf pe „Vămile pustiei”, pe care nu am reușit să-l descifrăm nici cu întreaga redacție.
După prăbușirea dictaturii lui Ceaușescu, mânat de chemări lăuntrice, Ioan Alexandru trecea des Prutul și își exterioriza trăirile cristice în săli arhipline, îndeosebi la Casa Scriitorilor. Predicile sale fascinau mulțimile de basarabeni, care nu se mai săturau să-l asculte. Avea harul să aprindă în români lumina stinsă, credința și demnitatea, încrederea în destinul neamului și țării.
El știa să transforme scena în amvon, poezia în rugăciune, istoria națională în stâlp de foc, „imnele” țărilor românești în cântece sacre.
Cunoștea arta tainică de a îmbina maiestuos logosul divin cu scrierile nemuritoare ale marilor înaintași, Eminescu fiind cartea de căpătâi în supraviețuirea, afirmarea și înălțarea sufletului românesc.
În clipele, când unea cerul cu pământul, trecutul cu prezentul, Basarabia cu Țara, crucea cu scriptura, jertfa cu altarul, cuvântul cu geneza – Ioan Alexandru ardea pe scenă, se transfigura în văpaie vorbitoare, în imn, rugăciune și far.
Poetul ardelean a fost printre primii, ca prezență fizică, în teritoriul ocupat de ruși după război, care a știut să le arate pe viu basarabenilor – puterea uriașă, frumusețea și minunile Limbii Române. El reconfirma ceea ce le spusese preotul Alexe Mateevici basarabenilor săi în august 1917:
„Limba noastră-i limbă sfântă –
Limba vechilor cazanii,
care-o plâng și care-o cântă
pe la vatra lor țăranii.”
Comunismul sovieto-rusesc a fost o noapte lungă pentru multe popoare. Nu toate națiunile s-au grăbit să le facă pe plac satrapilor de la Kremlin și să intre cu milioanele în partidul lor criminal și satanic. Vocile singulare, care au ales jertfa în numele adevărului, reprezintă caracterul, rezistența și demnitatea națiunilor căzute în supușenie. Clopotnița tăcută de peste apa rănită de sârma ghimpată, legată la ochi cu cârpe roșii, nu s-a plecat în fața „eliberatorilor” ruși, ci a rămas la datorie să-L servească pe Dumnezeu și poporul român. Cine sunt cei care nu au pactizat cu dușmanii, câți au avut înțelepciunea, devotamentul și îndrăzneala să-și încredințeze harul și iubirea de neam, unei clopotnițe ostracizate și exilate în propria țară?
Țin minte prea bine și văd aievea: în clipele când se mijea soarele, clopotnița ostracizată se proiecta pe cer și lua forma hărții României întregi, iar licărul-far inunda cu lumina-i mântuitoare întinderile de pe ambele maluri ale râului transformat de străini în graniță despărțitoare de frați.
În anii ocupației rusești, când dorul de România ne scotea din case, ajungeam pe malul Prutului și întindeam mâna prin sârma ghimpată să atingem Țara. De cealaltă parte, simțeam căldura altor câtorva mâini de frate. Între ele și cea a poetului Ioan Alexandru!
Oriunde ai fi, în ceruri sau în ierburi, în pomii înfloriți sau în apele curgătoare, în cărțile din biblioteci sau în dangătele de clopot, primește – scânteie divină ce-ai fost și-ai luminat sufletele și pământul Țării – întreaga recunoștință a Basarabiei românești!
