Francisc

a fost un episcop atipic al Romei, un iezuit care se "dă" drept franciscan precum uliul mimând găina.

Dincolo de faptul, imposibil de negociat, de a se fi născut într-un anume timp și într-o geografie dată, Bergoglio a avut o pietate cumva tipic latino-americană, adică un amestec de pulsiuni, de entuziasme și salturi paradogmatice. Astfel, concret, a îmbrățișat destul de repede, pe nemestecate, teologia eliberării, adică tentativa de reconciliere dintre Evanghelia lui Hristos și Manifestul Partidului Comunism, dintre Platon și Marx. Asta avea să îi atragă neîncrederea juntei militare și, forțat cu ușa realității, să îl oblige la compromisuri. Desigur, am văzut mulți filmul despre cei doi papi care, personal, m-a mișcat, confirmându-mi că a fi și a rămâne om reprezintă cel mai curajos act, cel mai riscant pariu. Dar dincolo de regii, de scenarii și alte efecte, cel care avea să ajungă arhiepiscop de Buenos Aires își va devoala curând cruzimea, pofta de răzbunare și, pus la zid, lașitatea. Firește, nu sunt eu chemat să îl judec, ci doar trec în revistă, fie și cu vinovată repeziciune, biografia unui personaj care își regăsește, în mic, echivalentul inclusiv în lumea noastră pravoslavnică.

La Vatican, decenii înainte, “cardinalul săracilor”, cum era numit de o stângă în esență anticreștină, se confrunta cu marele lui cenzor teologic, cu Ratzinger, viitorul Benedict XVI, înaintașul lui nemijlocit. Cum putem (re)citi în notele Congregației pentru Doctrina Credinței, neamțul reproșa consecvent unei părți a ierarhiei din America Latină iluzia, distopia unei alianțe între lupta de clasă și comuniunea în vederea anticipării Împărăției lui Dumnezeu. Păstrând proporțiile oricărei comparații, era ca și când cel care ar fi luat locul sinucigașului Iuda ar fi fost nimeni altul decât Robin Hood, luând de la bogați și dând celor lipsiți, măcelărind titularii prosperității în numele “marelui anonim” sărac. Inutil să mai spun că formula nu va funcționa, că, interesant pentru noi, acuzați de neimplicare, Catolicismul nu a reușit în emisfera sudică să fie o voce real critică, să întrupeze alteritatea altruistă în raport cu regimuri politice marcate de abuz, de crimă, de nebunie.

Ajuns la vârful uman imaginabil al autorității eclesiale, Francisc a mimat umilința, indiferent de costuri. Două exemple. Primul: faptul de a locui în Casa Martha, adică în căminul cardinalesc/preoțesc al Vaticanului, adică nu în apartamentele pontificale mult mai sigure, inexpugnabile la propriu, va însemna costuri enorme pentru aparatul de securitate. Al doilea, similar: dorind să umble cu mașini aparent umile, gen Fiat (la Roma) sau Dacia (la București), același dispozitiv de protecție va fi nevoit să intervină masiv, să depună un efort suplimentar costisitor de garantare a integrității fizice a înaltului pasager. Una peste alta, mai mult decât acțiuni de PR, gesturile nu au avut altă valoare și urmare. O spun ca unul care, inițial, am apreciat deciziile lui, manifestările publice, inclusiv acea aparent banală urare de “Buon pranzo!” cuceritoare prin firescul ei.

În fine, nu demontez aici pe nimeni – de ce m-aș deda la așa ceva?! –, ci doar constat că în epoca post-adevăr, a manipulării pe toate canalele și în mai toate formele, nu mai poți organiza din umilință spectacol, din credință artificii sau din principii evanghelice masă de negociere. Dacă un Ioan Paul II avea să facă, dincolo de scăpările lui interne, instituționale, din anticomunism marca mărețului său pontificat și dacă Benedict XVI va recentra învățătura bisericească, cu Francisc am avut un spectacol de coformism ideologic neconform evanghelic. Pe înțeles: cine îl trădează pe Hristos pretinzând că Îl propovăduiește mai larg și mai în adâncime ajunge, la final, în situația populiștilor care, în numele și cu instrumentele democrației, instaurează dictatura, anomismul. Cercul se închide. Strâns.

Doxa!