Vino, Doamne, să vezi ce a mai rămas din… Europa!

Valul de simpatie care a însoțit excepția sângeroasă a căderii simbolice a comunismului în România lui decembrie 1989 a fost în felul său unic. Dacă vă aduceți aminte sau aflați acum: pentru câteva săptămâni, nu doar că se scria despre noi, dar comunitățile concrete din Europa de Vest se mobilizau pentru cauza românească. Au fost trimise ajutoare, s-au pus bazele unor centre de asistență, parte bună existând până azi, s-au oferit burse și în general am primit, concret, un avans în bani gheață de încredere. În acele câteva săptămâni, precum în luna de miere, lacrimile s-au împletit cu nădejdile, umilința cu speranța, sărăcia cu omenia. Tot atunci, o echipă de la Der Spiegel scria/filma despre orfelinatele unde, asemeni unor animale, putrezeau la propriu copiii nedoriți ai regimului ceaușist: legați de pătuțuri, înfometați, cu excrementele lipite pe micile lor trupuri. Un faliment al grijii față de om.

Așa, cu perioade scurte de acalmie, s-au consumat cele peste trei decenii trecute de atunci. Aerisind, am dat peste dulapuri, sertare și debarale pline de mizerie, de hoituri ale istoriei recente, de trădări și măști, de tovarăși. În pădure, folosea des Mitropolitul Bartolomeu imaginea asta, atunci când se trage un foc, pentru o clipă pare că toată suflarea încremenește. Liniștea pericolului, a morții. Pentru ca apoi, fără tranziție, zarva să își reia ritmul, păsările să ciripească, animalele mari și mici să caute la rândul lor de mâncare. În cazul nostru, zarva și foșnetul foștilor securiști s-a reinstaurat la fel de repede: cei care până acum o oră slujeau dictaturii au devenit stâlpi ai democrației. 

O știm până la refuz, iar alții, tineri, ar face bine să afle și ei: amestecul între totalitarism și liberalism, în sensul clasic al termenului, este nu doar la fel de improbabil precum cel dintre apă și foc sau răcoare și soare, dar toate tentativele unei "sinteze" se dovedesc vinovate, impure. Legea naturală, să îi spunem astfel, se strică din clipa în care, fără penitență, fără convertire, se schimbă doar replicile, costumele și se pun alte filtre de lumină. Totul rămâne cum știm: un imens spectacol, o piesă pe care, privind-o, constați că te cuprinde. 

Acum, nu doar în ceea ce privește "evoluția" post-decembristă avem motive de profundă indispoziție, dar nici Europa de acum 30 de ani nu mai este aceeași. Nu a trecut doar, simplu, timpul, precum peste o fațadă sau burlan, ci s-au consumat transformări voite, forjate politic, justificate academic, impuse cu instrumente sociologice și mediatice pe agenda comunității, s-au creat mecanisme de coerciție și de pedepsire a celor de altă părere, a celor cu altă frecvență a inimii. Europa de azi este din acest punct de vedere umbra celei de ieri, așa cum libertatea noastră năluca unui preafrumos vis de iarnă. 

Ce s-a alterat fundamental în modul european de a fi? Răspunsul umple biblioteci. Aici, pedagogic, o scurtătură: omul a fost răstignit între vot și ethos, între individ și persoană, între cel exterior și cel lăuntric, între biologie și taină, între paragrafe de lege și fire. Un imens, amenințător impas antropologic cu urmări oscilând între dramă și caricatură: de la limbajul inclusiv la albirea celor de altă culoare (sau invers), de la exultarea drepturilor și minimalizarea obligațiilor, de la împărțirea prea schematică pentru a fi și funcțională între "conservatori" și "progresiști", de parcă primii ar opri timpul, iar ceilalți l-ar goni de la spate. 

Una peste alta, tragedia actuală care se consumă în Ucraina (și Rusia) , oameni omorând alți oameni, ar trebui să ne conducă, după, spre o serioasă și inevitabilă dezbatere asupra identității omului european, a mult invocatelor sale "valori", a însuși statului de drept prea culant în raport cu cel de nedrept. Fără a brusca nici pe aliații americani, dar și fără a îi ține în minorat cultural nici pe esteuropeni, întrebarea comună a spațiului transatlantic este pe cât de gravă pe atât de aparent simplă: cum rămâne cu omul? 

Omul contează? Nu reprezintă contestarea, alungarea din spațiul public a Creatorului ultima crimă împotriva umanității? Ce ne facem cu omul care nu a aflat că este om? Până la IA, "omul nou" al comunismului și al corectitudinii politice este, în Vest și Est deopotrivă, pericolul, amenințarea. Euroscepticismul unora, ușor capitalizabil prin putinism, este de fapt neîncrederea în definiția curentă dată omului. Că este spălat pre creier sau împușcat de la spate, criminalul nu are geografie. Iată de ce, alternativa nu este nici Rusia și nici altă parte a lumii, ci însăși Europa căreia îi aparținem cu durerea copilului văzându-și mama beată criță.

Of!