"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
este o realitate sumbră, ca orice agresiune care țintește intimitatea ultimă a unui om, trup și suflet. Când, în Germania, a trebuit să vorbesc cu Mitropolitul Serafim despre anumite acuze aduse de el în chip imaginar - în perioada mea de acolo, la parohie, apăreau scrisori scrise de cineva, un anonim, iar el credea că sunt autorul -, mi-a spus să jur pe Evanghelie, ceea ce am refuzat, jurământul pe cele sfinte fiind din punctul meu de vedere, da, o țigănie. Să nu se supere minoritatea, por favor! Apoi a cotit-o, spunându-mi să vorbim "ca la Spovedanie", ceea ce iarăși, catâr, am refuzat, eu neiubind ca în iubire, nevorbind ca în libertate și necitind ca și cum aș fi avut o carte. Ori, ori. În acea clipă am realizat ce malpraxis sufletesc poate comite un închipuit ierarhic care, concret, se uită la tine de sus în jos, condescendent, ca să zic astfel.
Aud în ultima vreme însă de o practică smintitoare prin anvergura abuzului și, da, a caracteristicilor definitorii titlului postării. Cum altfel ar putea fi numită ambiția/porunca unui ierarh de a spovedi cu forța pe toți preoții săi, ignorând marea și dumnezeiască artă a duhovniciei? Concret, ierarhul de la marginea umedă a țării convoacă prin interpuși fără coloană vertebrală preoții unui protopopiat (Mangalia, Constanța, Callatis sau Medgidia) la Sfânta Liturghie care, atenție, fără credincioși, are loc la ora 6 dimineața, urmată de spovedania obligatorie a fiecăruia dintre conslujitori la picioarele ierarhului. Comuniunea euharistică se transformă în Gulag emoțional, într-un experiment Pitești.
Or, ceea ce știm cu toții este pe cât de simplu pe atât de delicat. Nu îți poți deschide sufletul decât în fața cuiva pe care nu îl simți mai tare, ci mai uman, mai afin, mai empatic decât titularul nu știu cărei funcții. Sfânta Taină a Spovedaniei nu este echivalentul Curții de Apel. Duhovnicia este prietenia dintre doi păcătoși care nu păcătuiesc concomitent, care își înțeleg unul altuia limitele, care se susțin, se întăresc, se încurajează, care plâng frecvent împreună și care, da, au și momente de bucurie, de râs zgomotos, cu ecouri spre arcadele și tamburul cupolei. Iarăși, aparent banal, cei doi, preotul și penitentul/ta știu prea bine că alături și lângă ei este al Treilea. Terțul inclus, frecvent considerat ascuns.
Problema nu este însă doar Spovedania cu forța - vă imaginați câte rețineri și câte rezerve, ca să nu le spun minciuni, se aud în asemenea ocazii improprii -, ci mai ales faptul că ierarhul în cauză, ÎPS Teodosie, își "asigură" baza, își instruiește subalternii, inclusiv politic, dar mai ales în vederea confruntării cu Sinodul și Președintele acestuia. Cu alte cuvinte, asistăm la o politică de cadre prin instrumente pretins spirituale. Fix asemeni unui Sofronie de la Oradea, adică din circumscripția lui Mega Mike, care aduna pe vremuri semnături de susținere după gafele lui "ecumenice", Teodosie se acoperă, se baricadează în spatele preoțimii. Asta arată că "mulțimile" nu sunt suficiente în conflictul intrabisericesc.
Una peste alta, abuzul - de la Teodosie la Petroniu de Sălaj, de la Serafim la Sofian, de la X la Y, de la suflete la bani și invers - a devenit marca definitorie a unei instituții slujite prost, improvizat, fără temelie și în consecință, curând, fără nicio credibilitate, alta decât cea conferită de exemplele punctuale ale celor care își iau vocația în serios, care nu trișează, care nu pretind ceea ce nu au fost și nici nu mai au timpul să devină. Oricât ar agita propagandistic unii și alții pe un -escu, este limpede că nu doar Gaza vine de la gaz, dar și că BOR (de)vine, în vulgata asta, de la ceea ce este mai b...t.
Of(f)!
