Codreanu, Georgescu, Simion și restul (note social-teologice)

1. Invocarea legionarismului, ca mișcare politică și ca stare de spirit, ca să zic astfel, este în fapt apelul la cel mai mare contrast, la anti-sistemul opozabil jucătorilor de azi de pe scena politică. La fel se petrec lucrurile în Germania celor care fac din național-socialism „alternativa”. Rețeta nu este nouă: ca să îți exprimi dezacordul, fără nicio nuanță, bagi mâna în cutia cu decoruri verbale. În plus, te folosești, tot abuziv și ca atare defazat, de retorica religioasă, invocând Sfinții care, la final, par niște reni înhămați la sania celestă a unei națiuni captive. Dacă mai adaugi și Voievozii sau Domnitorii, salata este completă și deturnarea istoriei aproape perfectă: trecutul vorbește doar despre tine, tot ceea ce au făcut înaintașii vizând dușmanul tău de azi. Așa, lupta între „bine” și „rău” continuă prin tine și opozanții de felul CCR, multinaționalele etc. Oricâte slăbiciuni ai avea, ești „hirotonit” martir, depunând mărturie despre nedreptatea, siluirea și înjosirea neamului care, constatăm, nu este nici societate și, la limită, nici măcar o țară, ci o locație edenică. Pe acest fundal, ignorând progresul de orice fel, stabilitatea și securitatea într-un colț de lume în care se duc războaie, îți permiți să chemi la nesupunere și, voalat spre limpede, la violența resemantizată ca rezistență. Cu toate că trăiești aici și acum, mintea îți este atârnată de alte vremuri, de contexte revolute. 

2. Inadecvarea aceasta nu este însă o simplă lipsă de aderență la imediat, ci o metodă cât se poate de conștient și de consecvent aplicată de a suci mințile unor oameni actuali, a alegătorilor, prinși la rândul lor în conflictul dintre tinerețe și actualitate, între vis și (ne)împlinire, între sănătate și boală, între venit și prețuri, între ce credeau că merită și ceea ce, frecvent injust, au primit. Altfel spus, ai un bazin real al celor mai ireale revendicări. Din acest punct, obiectiv vorbind, totul este posibil: promisiuni, scenarii, conspirații. Într-un asemenea context poți spune că România este o colonie, că urmează să intre în război, că Johannis va mai sta la Cotroceni cel puțin un deceniu, că, de fapt, Ceaușescu nu a murit, jucând eventual șah cu Hitler în prezența lui Castro, că totul este o farsă a celor bogați și nemiloși, că piramidele nu există, că războiul din Ucraina este o hologramă, că Danemarca este Dacia de Nord, că pământul este plat și că bursa de la New York este o organizație care în secret și-a propus împiedicarea resuscitării la nivel global a industriei calului. Bine, de cânepă nu s-au atins. Dimpotrivă. Se pot adăuga, firește, infinit de multe alte bizarerii bioenergetice, holistice, nutrițional-empatice etc. Suspendarea rațiunii se poate face doar prin supra-raționalizarea fantasticului dat drept nemijlocit. 

3. Populismul unor Georgescu (pseudo alias Codreanu), Simion, Mike, Șoșoacă – Becali este un caz aparte nu doar din pricina banilor, ci mai ales a experienței carcerale – reprezintă „povestea”, narațiunea de care mulți au nevoie. Politica noastră, ca în alte părți ale lumii, se caracterizează prin caracterul anti-narativ, sec, fără proiecție, viziune și, la urma urmelor, fără curaj, fără sare și piper. Marile personalități postbelice, precum de Gaulle, au mișcat națiunile și au impregnat istoria prin puterea idealului. În absența acestuia din urmă, fantasmele țin loc de fir conducător, de mână curentă pe un vas în furtună. Nu spun că „mulțimile” au nevoie sau chiar cer zgomotos să fie mințite, amăgite, că nu își stăpânesc hormonii, că vor să fie curtate, învăluite, învârtite, dansate din priviri și lozinci, adorate fantomatic, sărutate sau cel puțin mângâiate cu acea delicatețe promițătoare a politeții dominatorului, dar nici departe de adevăr nu sunt când reafirm o banalitate: orice comunitate are nevoie de o doză, până la o anumită concentrație, sanitară de imaterial, de „metafizică”. Cum o spune și Propp, basmul este o necesitate vitală, exprimând la urma urmelor ambivalența, statutul ontologic, intervalul dintre fericire și catastrofă, dintre naștere și moarte. 

4. Toate acestea explică apelul invariabil al neo-povestitorilor la elementele religioase. De la Codreanu la Georgescu și de la Mike, teolog care nu se mai prezintă din fericire astfel, la Simion și la Șoșoacă, toți, de acum, din trecut și din viitor, se vor simți atrași inevitabil de discursul fals numit mistic, ci mai curând misticist, așa cum, în mințile și cuvintele lor, Ortodoxia decade în ortodoxism. Problema, semnalată frecvent în analizele mele, este, cum altfel?, de legitimitate. Cum poți invoca valori, realități și instanțe care nu sunt prin însăși natura lor compatibile cu lupta pentru influență, putere? Iarăși, până la epuizare, Cezar și Dumnezeu sunt două realități fundamental diferite. A le amesteca, precum contemporanii Mântuitorilor care Îl doreau lider revoluționar, reprezintă cea mai gravă etapă, dacă nu ultima întru ale rătăcirii, confuziei, totalitarismul, indiferent de culoarea ideologică, fiind caricatura mortală a totalității. De aici, clinic, rezultatul: cine nu separă la vreme, neavând sau refuzând discernământul, cade în schizofrenie. Precum cei enumerați mai sus. 

5. Bine, dar cum poate fi înnobilată o comunitate, ridicată la propriu, din viscere până în minte, în inimă și gândire? Cum putem, fără basme și alte povești fantastice, avea o viață cu adevărat mai încărcată de sens, de profunzime? Ei bine, pe tema asta, esențială, am să revin. 

Până atunci: Doxa!