Becali

este un fenomen doar într-o țară fără cultură civică, dar și fără cateheză religioasă. Omul, bine educat de părinți, a erupt, discret, făcând aranjamente de pământuri. Nimic excepțional. Chiar deloc. Să iei cu un preț și să vinzi cu altul? Păi asta fac toți patronii de magazine, mai ales la sate. În rest, nimic. Desigur, fapte bune, reale, arătând o inimă care bate: la Athos, la Imunomedica (o recomand drept cea mai bună clinică privată din București), în situații concrete. Da, da, Becali face și bine. Aș zice, foarte mult. Numele lui de Botez trebuie pomenit.

Unde nu face același lucru bun? În sport și în politică. Se dă deștept, frecvent agresiv, în situații pe care nu le înțelege. Pur și simplu. Banii nu pot fi unicul criteriu de judecată și nici dovadă de inteligență. Toate astea sunt însă posibile într-o societate care nu a cultivat, timp de peste trei decenii, excelența. Un Horia-Roman Patapievici sau alții ca el dintre prietenii noștri nu sunt la "nivelul" lui Becali. La grămadă, ne lipsesc banii și ne lipsește atenția. Dacă ieșim în public, nu contăm. Pentru că (mai) nimeni nu pune preț pe gândire.

Firește, toate acestea sunt parte dintr-un parcurs de țară, dintr-o, să-i spun astfel, diagramă. Problema însă este majoră. Când un Becali și alții ca el, cu mai puține zerouri, fac pe salvatorii, pălăvrăgesc seara la televiziuni, confuzionează și amețesc publicul, ei bine, atunci profilul de țară se ofilește în toată splendoarea calpă a unei Ortodoxii transformate în ortodoxism, a unui naționalism vândut în loc de patriotism. Un spectacol complet și fundamental trist. Dar, iată, nu, chiar deloc, nu Becali este singurul de vină.

Sunt de vină toți cei care au primit sau speră să mai primească bani de la el și care îi cultivă o imagine. Omul, pe care l-am cunoscut nemijlocit, nu este ticălos, ci doar, destul de frecvent, dus. Adică banii din cont îl expun unor realități pentru care nu are criterii de judecată. Este, în consecință, căzut în cap, cu monedele de aur lipite de frunte, scuturându-se. Nu a învățat nimic din smerenia detenției, din apropierea cu oameni duhovnicești, mereu și mereu căzând în cursa isteților, a arhimandriților ipocriți și a episcopilor interesați. Este un credincios credul.

Dar nu despre eventuală salvare a lui este acum vorba. Sper din inimă să aibă un părinte duhovnic care să își merite numele și care să își strunească fiul spiritual. Despre ce este însă vorba? Despre bani care creează realități monstruoase: de la biserici, precum cea din Pipera (o demonstrație de putere și de zăpăceală), la nu știu ce alte făcăminte. Pe scurt, cu titlu direct și calm: dacă vrea cu adevărat să se mântuie, domnul Gheorghe trebuie să devină inutil. Și să tacă.

Amin!