"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Ieroschimonarh ortodox, stareț, duhovnic, ascet, ”nebun pentru Hristos” și mistic cu o amplă operă lăsată posterității, pe nedrept necunoscutul părinte Nil Dorobanțu (1920-1977) avea să fie caterisit în 1956, la ordinele Securității, pentru că s-a împotrivit ateismului comunist. A fost arestat, bătut și torturat în repetate rânduri, fiind urmărit și persecutat întreaga sa viață. După caterisire, părintele Nil a continuat să oficieze zilnic Sfânta Liturghie, în secret, într-un paraclis amenajat clandestin într-o groapă săpată sub șopronul din curtea casei părintești (satul Crainici, Mehedințiul montan).
Înțelegând prea bine că repetatele arestări prefigurau o apropiată condamnare, care l-ar fi trimis, pentru o îndelungată perioadă, în pușcăriile și lagărele morții, părintele Nil va rămâne, ani în șir, ascuns în acea gaură, despre această situație știind foarte puțini oameni de încredere, care l-au ajutat să supraviețuiască de la o zi la alta. În ultima perioadă a anilor ‘60, autoritățile află despre Nil, cu ajutorul turnătorilor din Crainici (printre care și Vrapcea, preotul-paroh, care prinsese de veste că părintele se ascundea în sat).
După decretul din ‘64 (eliberarea deținuților politici), situația internă intrase într-o nouă paradigmă, așa că, în locul arestării și detenției, Securitatea va prefera o ”rețetă” ce presupunea bătăi ocazionale, dar semnificative, o supraveghere permanentă și o marginalizare totală. În aceste condiții, începând cu 1970, părintele Nil iese din ascunzătoare și nu se mai ferește nici de sătenii din Crainici, Bala și împrejurimi, nici de autorități. Imaginea lui va rămâne întipărită în memoria locului, uneori împletindu-se cu folclorul și fabulosul.
Până în 1974, cu oarece intermitențe enigmatice, părintele Nil va rămâne în casa părintească din Crainici. E perioada în care e considerat ”nebun” și ”sectant” – aceste etichete i-au fost alipite tot prin sârgul Securității. În cursul lui ‘74, Nil dispare subit din Crainici (și din zona Mehedințiului) – cel mai probabil, a fost undeva în Moldova – până cu ceva timp înaintea morții, care va surveni la 27 martie 1977, în cele mai dubioase condiții. Pe scurt: cu o săptămână și ceva-două înaintea morții, Nil a fost găsit bătut îngrozitor și aruncat în șanțul din fața casei părintești. Avea multe fracturi, nu mai putea merge. Fusese aruncat dintr-o mașină. Rămas la pat, s-a simțit din ce în ce mai rău până când a murit. Vorbim despre o crimă monstruoasă. O crimă de care, cred eu, Securitatea nu a fost străină.
Părintele Nil a fost înmormântat în cimitirul din Crainici. La deshumarea făcută pe 28 septembrie 2015, sicriul a fost găsit gol și fără capac. (Am aflat o serie de indicii care ar putea clarifica această enigmă, însă despre asta voi scrie într-un alt articol).
La începutul lunii august am ajuns, în sfârșit, la Crainici, la invitația prietenului Laurențiu Ștefănescu, președintele Federației Inițiativa Timișoara, care m-a cazat în apropiere, în casa părinților săi din comuna Giulești. Avându-și rădăcinile la Crainici, de-a lungul ultimilor 10 ani, Laurențiu l-a studiat pe părintele Nil atât în dosarele de la CNSAS, cât și prin intermediul mărturiilor păstrate în familie și în sat. Părinții lui – Ion și Marcela Ștefănescu – l-au cunoscut pe Nil, acesta vizitându-l deseori, în perioada 1970-1974, pe tatăl doamnei Marcela, căruia îi spunea ”văru‵ Titu”.
În aceste condiții, aflându-mă la fața locului și alături de oamenii potriviți, am profitat de ocazie pentru a realiza un interviu care să recupereze frânturi din portretul și memoria părintelui Nil Dorobanțu aferente perioadei 1970-1974. Vă invit să citiți și să distribuiți interviul.
Răzvan Gheorghe:Sărut mâna, doamnă. Vă mulțumesc pentru acest dialog. Cum vă numiți și ce vârstă aveți?
Marcela Ștefănescu: Am 72 de ani. M-am născut la 19 august 1952. Mă numesc Marcela Ștefănescu.
Răzvan Gheorghe: Știu că, în prima jumătate a anilor ’70 l-ați cunoscut pe părintele Nil Dorobanțu. Obișnuia să vină în casa dumneavoastră părintească din satul Crainici. Cum vi-l amintiți?
Marcela Ștefănescu: Pe-atunci, în zona asta lumea nu-l știa de Dorobanțu. Eu și ai mei îi ziceam ”părintele Nicolae”, că ăsta era numele lui de botez: Nicolae. Venea des pe la noi, e adevărat. Venea aproape săptămânal și în special duminicile, când era tata liber. Îl lega o veche prietenie de tatăl meu, se-nțelegeau foarte bine. Îi zicea ”văru‘ Titu”, deși nu erau veri sau neamuri. Îi spunea așa din prietenie, îi simțeai afecțiunea în glas. Tata era secretarul Primăriei Bala.
Când venea la noi, stăteau la taclale, jucau șah sau table… Fie se așezau la masa din grădină, fie intrau în casă. Rareori, părintele gusta câte ceva din merinde, dar asta numai după insistențele mamei. Nu bea niciodată alcool. Tata era așa, mai țuicar, avea mereu o sticluță și păhărele pe masă, la îndemână, însă părintele Nil nu a băut niciodată. Nu avea vicii, era foarte cumpătat.
Dânsul mi-a zis că ziua mea de nume e în august – Sfânta Marcela. Până atunci nu știusem. Venea mereu de Sfânta Marcela și îmi aducea câte o icoană și o lămâie. Odată mi-a zis că sunt ”orientală”, fiindcă am ochii mici, înguști.
– Ești orientală, așa îmi spunea.
Râdea și el, râdeam și eu. Încă eram o copilă.
Părintele avea un simț al umorului foarte dezvoltat. Tot timpul făcea haz din orice, inclusiv de necaz. Nu-l vedeai trist. Mereu când mi-l amintesc, mi-l amintesc râzând. Era binedispus în pofida tuturor problemelor. Îmi plăcea mult seninătatea lui.
Răzvan Gheorghe: Din câte am aflat, părintele Nil obișnuia să le pună porecle unora dintre săteni.
Marcela Ștefănescu: Da, îi poreclea pe toți din sat. De exemplu, pe cumnatul lui îl chema Bărzuică, dar el îi zicea ”Bărzoiu‵”. Țin minte cum îi spune lui tata: ”Uite vere ce a mai făcut Bărzoiu‵ ăsta…”. Și râdeau amândoi de se prăpădeau. Din câte știu, părintele vizita doar familia noastră, trăind destul de retras, însă afla ce se petrecea prin sat și comenta totul în maniera lui hazlie. Cazul cu ”Bărzoiu‵” e doar un exemplu dintre foarte multe. Evident, îi poreclea și pe securiști și milițieni. Puțini scăpau de poreclele și de ironiile lui Nil. Avea o limbă foarte ascuțită, e adevărat.
Răzvan Gheorghe: Cum îl percepeau ceilalți oameni din sat și de prin împrejurimi?
Marcela Ștefănescu: Toată lumea zicea că-i nebun, dar nu-l cunoșteau deloc. Vorbeau din auzite și știți cum e gura satului… Vorbeau aiurea. Mulți nici nu-l băgau în seamă. Dar părintele Nil vorbea normal și se comporta normal, era foarte școlit, ai mei nu l-au considerat niciodată nebun. Era un om normal, însă cei mai mulți îl numeau ”nebun” și ”sectant”, el nefiind nici una, nici alta. Îl credeau cu mințile rătăcite și pentru că stătuse ascuns ani în șir într-o groapă săpată sub șopronul din ograda casei părintești. Nu înțelegeau că bietul de el se ascunsese de Securitate după ce fusese dat afară din sânul Bisericii. Părintele Nil a avut un destin cu multe hopuri și dureri, dar iată că tot găsea puterea să râdă cu poftă.
Oamenii îl numeau ”nebun” și din pricina vestimentației pe care o prefera uneori. Avea o cămașă albă și lungă până la glezne, care fâlfâia când mergea. Era înalt și foarte, foarte slab. Purta un smoc lung în barbă. Avea părul lung; de regulă îl ținea prins în coadă. Mergea așa, avântat, mai că alerga, iar lumea zicea că parcă zbura… Senzația era dată și de cămașa aia care flutura. Era într-atât de slăbănog încât îți dădea un sentiment de imponderabilitate. Când îl vedeai, imaginea lui te urmărea. La gât purta o cruce mare de argint, mereu peste cămașă, prinsă de un lanț gros, parcă-l văd și-acum… Inevitabil, s-a țesut mult folclor în jurul părintelui Nil. Asta s-a întâmplat și în cursul vieții, dar mai cu seamă după ce a murit.
În anumite perioade, veneau câte două-trei călugărițe din Moldova ca să stea cu el în casa din Crainici. Găteau, spălau și făceau curat. Aveau grijă de părinte. O dată a venit și la noi în casă cu una dintre ele. Din când în când se duceau la băi la Bala. Treceau dealul pe potecă. El mergea pe mijlocul potecii, călugărițele de-o parte și de alta. Se băga în bazin îmbrăcat în cămașa aia lungă, apoi pleca și se usca pe drum. Uneori cânta și câte ceva religios, așa, ca un imn, dar nu o făcea la modul ostentativ. Cânta pentru el. Deseori, când se afișa cu călugărițele, obișnuia să poarte straie de călugăr.
Răzvan Gheorghe: Încă din timpul vieții, imaginea părintelui Nil s-a împletit cu fabulosul. Unii țărani credeau că putea să leviteze, ba chiar să zboare…
Marcela Ștefănescu: Da, e adevărat, în Crainici exista credința asta despre el. Și eu l-am auzit pe un sătean care se jura că-l văzuse pe părintele Nicolae zburând peste costișă în cămașa lui cea albă… Așa zicea… era convins că părintele putea să zboare…
Răzvan Gheorghe: Din câte ați auzit vorbindu-se prin Crainici, până la începutul anilor ‘70, când Nil Dorobanțu a ieșit din ascunzătoare și nu s-a mai ferit nici de autorități, nici de săteni, cine din sat știuse că părintele se ascunsese de Securitate, ani în șir, într-o groapă săpată sub șopronul din curtea casei părintești?
Marcela Ștefănescu: Se zice că de situația lui Nil știau preotul-paroh din Crainici, Vrapcea îl chema, și o rudă de-a părintelui – Șontea, un învățător. Nevasta lui Șontea era vară primară cu Nil. Alții din sat nu știau că se ascundea acolo. Apoi, la un moment dat a ieșit din ascunzătoare, nu s-a mai ferit de nimeni.
Și-atunci, lumea a-nceput să spună că-i ”nebun” și ”sectant”, că ar avea o altă religie. Numai minciuni și răutăți. Dar nu prea se ducea lumea la biserică – în comunism, mulți preoți erau doar cu numele. Sub dictatură, salariații nu aveau voie să se ducă la biserică. Nici eu n-aveam voie să intru în biserică, pentru că eram elevă. Când veneau Crăciunul sau Paștele ne spuneau de la liceu: ”N-aveți ce căuta la biserică! Nu vă duceți acolo!”
Să știți că părintele Nil nu obișnuia să invoce religia și credința în discuțiile cu noi sau cu alții din sat. Nu făcea paradă cu credința. Nu era genul ăla care să stea numai cu Hristos și Fecioara Maria în gură… Nu, nici pe departe. Te cucerea prin prezență și argumente, prin limpezimea minții și prin moralitatea vieții lui. Nu, nu era un nebun. Râdeai de te prăpădeai cu el, dar asta nu-l făcea nebun. De regulă se îmbrăca normal și vorbea normal, cât se poate de politicos și pe înțelesul oricui. Era o prezență plăcută și atipică. E adevărat, nu-i suporta deloc pe popii de pe-aici, îi considera popi falși, prostălăi și slugoi ai comuniștilor. Și le-o spunea în față, nu pe la spate. Tare-i mai plăcea să-și bată joc de prostia și obtuzitatea lor.
După ‘74, părintele Nil a plecat din Crainici. Nu știu unde s-a dus, dar a dispărut de-aici. Probabil că s-a dus pe undeva prin Moldova, se tot ducea acolo. A plecat împreună cu călugărițele. Am mai auzit de el abia în martie 1977, când a murit în cele mai suspecte condiții.
Laurențiu Ștefănescu: Nici la Colegiul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) nu există referiri care să clarifice unde a fost părintele Nil după ‘74 până cu ceva timp înaintea morții. În trecut am avut șansa să o intervievez pe doamna Livia, care fusese înfiată de Polina, sora lui Nil. Doamna Livia a fost cea care l-a găsit pe părinte snopit în bătaie și aruncat în șanțul din fața casei părintești din Crainici. Cel mai probabil, fusese aruncat dintr-o mașină. Era bătut în ultimul hal. Avea fracturi și nu mai putea merge. Apoi s-a simțit din ce în ce mai rău. A murit la 27 martie 1977, la o săptămână și ceva-două după ce a fost găsit în șanț. Nu a spus niciodată cine l-a bătut.
Răzvan Gheorghe: A fost o crimă. L-ar fi putut bate cineva din sat?
Laurențiu Ștefănescu: Nu. Părintele a fost adus de altundeva. Cei din sat nu se luau de el. Nici Nil nu avea o fire arțăgoasă, era pașnic. Sătenii nu i-ar fi făcut rău.
Răzvan Gheorghe: Să îl fi bătut niște sectanți? E cunoscut că, în trecut, îl bătuseră în repetate rânduri.
Laurențiu Ștefănescu: Nu cred. În zonele astea nu erau sectanți. Incidentele cu sectanții avuseseră loc cu ani în urmă și s-au întâmplat numai în Moldova.
Răzvan Gheorghe: Cineva l-a bătut și l-a adus pe patul morții, cauzându-i moartea. Personal, cred că Securitatea nu e străină de acel episod tenebros, chiar dacă dosarele sunt mute în această privință.
Laurențiu Ștefănescu: Da, e foarte posibil, deși ultima informare din dosare privindu-l pe Nil a fost făcută în cursul anului 1973. După aceea, în documentele Securității nu mai există nici o trimitere la părinte. Dar lipsa documentelor nu însemnă, automat, că securiștii nu au fost implicați în bătaia soră cu moartea care i-a fost administrată lui Nil.
Sunt câteva perioade în biografia lui Nil care rămân învăluite în mister. Nu îi știm drumurile și destinațiile. Uneori pleca în Moldova, asta-i clar. Când rămânea la Crainici, se mai ducea și pe la Mănăstirea Tismana. Avea prieteni acolo. Stareța îi fusese apropiată, dar urma să-l trădeze. Adică va da note informative despre el la Securitate.
Răzvan Gheorghe: Domnule Ion Ștefănescu, povestiți-mi, vă rog, despre modul în care părintele Nil își bătea joc de popii din zonă. Știu că ați fost martorul unui episod antologic.
Ion Ștefănescu: Prin ’73-‘74 i s-a organizat o pomană lui taica Nae – așa i se zicea lui Nicolae Miloșescu, care fusese învățător și director de școală la Crainici. Se prăpădise bătrân. Veniseră vreo patru-cinci popi, printre care popa Vrapcea, că doar era parohia lui, popa Muja și un popă din Comănești. Pe restul nu-i mai rețin. Era multă lume, vreo 30 de oameni. Taica Nae fusese respectat. Nil – care-l cunoscuse pe răposat – stătea la masa familiei noastre. Era îmbrăcat foarte decent, în pantaloni și cămașă normală. Și fiecare popă cânta câte ceva din slujbă în timp ce se roteau în jurul mesei. Dădeau din cădelniță și mormăiau,
La final, Nil s-a ridicat de la masa noastră, a luat o cădelniță de la unul dintre popi și a-nceput și el să dea roată mesei, cântând îngânat diverse aiureli pe o tonalitate bisericească. De fapt, îi caricaturiza… își bătea joc de ei... Popii nu-l vedeau deloc bine, îl mâncau din priviri. Mai ales bătrânul Vrapcea, care și dădea note la Securitate despre el. Ori de câte ori ajungea în dreptul lui Vrapcea, Nil scăpa câte o vorbă despre preoți proști, gușați și grăsani care nu mai au nimic în comun cu credința în Dumnezeu.
– Șapte burți sub pieptu-i de aramă…, cânta Nil în fața lui Vrapcea, zâmbindu-i și agitându-și cădelnița.
Își bătea joc de el în văzul tuturor. Când a auzit-o pe-asta cu ”șapte burți sub pieptu-i de aramă”, Vrapcea a explodat și a urlat la el:
– Nu ți-e rușine, bă porcule?!
Râdea lumea la pomană ca la circ… Nil nu a catadicsit să-i răspundă, râdea și el. Vedeți dumneavoastră, umorul era marea lui armă. Apoi s-a așezat la masă și a rămas cu noi până la final. Doar popii s-au supărat pe el, nu și ceilalți săteni. Nil și Vrapcea nu se suportau.
Răzvan Gheorghe: Care credeți că erau sursele de venit ale părintelui Nil?
Ion Ștefănescu: Am jucat de câteva ori table cu el. Dând cu zarurile, mai vorbeam de una, de alta. Și l-am întrebat din ce trăiește. Atunci mi-a spus că făcea traduceri din limbi moarte contra cost. Traducerile îi erau solicitate de diverse mănăstiri, nu a intrat în detalii. Știa 11 limbi. Făcea traduceri din ebraică, greacă veche și latină. Mi-a mai zis și de alte limbi moarte despre care nici nu auzisem până atunci. Prea multe nu mi-a spus. Era foarte discret cu viața personală. Multe le ținea pentru el. Cu socrul meu era mai deschis. Avea mare încredere în el. Deseori vorbeau doar ei doi. Povesteau și râdeau. O dată l-am întrebat unde se ducea atunci când dispărea din Crainici și mi-a spus că pleca în Moldova. Nu mi-a zis exact unde.
Cu socrul juca șah, cu mine table. Țin minte că murea de necaz când nu câștiga. Dacă pierdea, se-ncăpățâna să jucăm până când câștiga. Avea noroc la zaruri.
Mai am o amintire interesantă cu părintele. O amintire cu oarece haz, desigur. Ce o să vă povestesc se întâmpla prin ‘73. Cum ieși din sat, o iei la dreapta și urci spre coastă, Nil înălțase o cruce mare de lemn pe care o făcuse cu mâinile lui. O înfipsese chiar la marginea drumului, pe o bucată de pământ care aparținea familiei sale. CAP-ul era în imediata apropiere. Până la gardul CAP-ului, terenul era năpădit de boscheți și mărăcini. Doar în jurul crucii era îngrijit, fiindcă Nil smulgea buruienile.
Eram inginer agronom. În perioada aia făcusem un plan de redresare pentru CAP și venise o doamnă inginer care mă ajuta la proiectul ăsta. Fusese trimisă de la Direcția Agricolă. Aveam 25 de ani, ea vreo 40. Și am urcat cu doamna pe coastă ca să-i arăt terenurile din zonă – arabile, pășuni și fânețe. Făcusem niște schițe și voia să vadă locurile. Și am tot urcat pe drumul ăla până când am ajuns în dreptul crucii. Chiar atunci, din spatele ei și-a făcut apariția părintele Nil, gol cum l-a lăsat Dumnezeu, doar cu o cârpă înfășurată în jurul brâului. Se îndrepta spre mine, zâmbind și cu brațele larg deschise, de parcă abia coborâse de pe cruce. Era îngrozitor de slab – îi puteai număra coastele. Părea un schelet ieșit din mormânt. Știindu-l pe părinte, mie nu mi s-a părut ceva cu totul ieșit din comun, însă doamna a tras o sperietură strașnică, ba chiar a început să țipe și a luat-o la fugă. A durat ceva până să o liniștesc.
În altă ordine de idei, Nil se îndreptase spre mine fiindcă mă știa și se bucura să mă vadă. Poate că stătuse mult acolo, în singurătate și-n rugăciune, și uitase de el… Sau poate că a fost doar o altă ghidușie de-a lui. Cine știe?
