La mormântul partizanului Ion Gălescu

Inevitabil, fie pe malul drept, fie pe malul stâng al Prutului, mormintele partizanilor anticomuniști reprezintă o mare raritate. Călăii cu epoleți au făcut totul ca rămășițele lor pământești să nu mai poată fi recuperate. Asta după torturi, bătăi și umilințe de neînchipuit, dacă se-ntâmpla ca luptătorii să fie arestați în viață (mulți au pierit în luptă, dorindu-și asta, știind prea bine ce-i aștepta în anchete). 

În aceste condiții, când istoricul, scriitorul și jurnalistul basarabean Gheorghe Mărzencu mi-a spus, zilele trecute, că partizanul Ion Gălescu (luptător al grupării Armata din Pădure) e înmormântat în cimitirul din satul Gălești, am plecat împreună să-l căutăm (via Strășeni), parcă împinși de o energie pe care nu o puteam explica. Drumul s-a dovedit inițiatic (cum altfel?) și a comportat niște ”halte” despre care voi mai scrie. Undeva la stânga, neguroși sub vipiile amiezei, se întrezăreau codrii Căprianei, martori tăcuți ai teribilelor încleștări de odinioară. Dar astfel de ciocniri s-au petrecut în toți codrii de aici. 

Cam o oră l-am căutat pe Ion Gălescu, rătăcind prin marele cimitir ce se revarsă pe botul unui deal (în zare, peste culmea altui deal golaș, scânteiau turlele bisericii din Tătărești, amintindu-ne că și acolo au fost partizani). Într-un târziu, domnul Mărzencu a fost cel care a găsit mormântul, undeva de vale, printre ultimele din acea parcelă. Când ne-am recules în fața lui, se lăsa întunericul. Până și cicadele amuțiseră. Liliecii ieșeau din unghere, brăzdând aiuristic cerul, în așteptarea beznei. Trecusem de câteva ori pe lângă crucea albastră, însă eu căutam un Ion, nu un Ivan, iar țintirimul e plin de Gălești. Pe cruce scrie Ivan Gălescu – asta pentru că rușii ne-au rusificat eroii și martirii. După ocupația din 1940, Ionii au fost travestiți în Ivani. Și asta doare ca o rană sângerândă.

În toamna lui 1949, în gruparea Armata din Pădure a intrat și Ion Gălescu din Gălești, născut în 1926 (în România Mare). Era cel mai tânăr din întreaga organizație. Soția sa – blajina Ana – le ducea hrană în pădure. Ion va fi arestat în vara lui 1953, pe când se ascundea în casa conspirativă a Mariei Calancea din satul Tătărești. După ce a trecut prin torturi și bătăi înfiorătoare în temnițele NKVD, a fost condamnat la 17 ani de muncă silnică în Gulag. 

Peste un noian de ani, domnul Mărzencu l-a (re)descoperit pe Ion Gălescu. Cercetând arhivele privitoare la partizanii Armatei din Pădure, nu mică i-a fost surprinderea când a realizat că unul dintre eroii cu arma în mână mai trăia încă, la Gălești, în cea mai pitorească Basarabie și în indiferența noastră a tuturor. Atunci i-a intervievat pe Ion și pe Ana Gălescu – mărturiile lor reprezintă o bogăție inestimabilă. Ion i-a relatat despre ciocnirile cu trupele NKVD ale partizanilor Armatei din Pădure, scoțând la lumină chipuri demult uitate – martiri fără morminte și cruci. Istorii pe care rușii le vor moarte și-ngropate pentru veșnicie. De asemenea, i-a povestit că, de-a lungul celor 17 ani de lagăre ale morții, de trei ori a fugit din Gulag, dar a fost prins, fiind pedepsit în plus. După aproape 20 de ani avea să revină în Basarabia noastră, rusificată, genocidată, brutalizată și cumplit sărăcită. Eroul a trăit ca un anonim și ca un ”dușman al poporului” până la moartea care i-a survenit în toamna lui 2018. Singurul care l-a intervievat vreodată a fost domnul Mărzencu. Doamna Ana Gălescu mai trăiește încă, dar e foarte bătrână și foarte bolnavă – nu mai aude, nu mai vede și nu mai poate vorbi. Din nefericire am ajuns mult prea târziu pentru a o mai putea intervieva. Și asta doare ca o vină. 

Faptul că pe cruce e scris ”Ivan” și nu ”Ion” ascunde o dramă de familie (afect al Golgotei basarabene). Ion Gălescu a avut doi feciori – unul e pro-rus (ce abominabil!, având în vedere istoricul familiei), iar celălalt e pro-român, la fel cum va fi fost tatăl său întreaga viață (bântuit de ideea românească). Fiind aruncat în lagărele morții, Ion nu și-a putut crește băieții, iar rusificarea brutală și-a atins obiectivele. E de datoria noastră să-i recuperăm memoria și să spunem lucrurilor pe nume. 

Iată două citate din interviul acordat de eroul Ion Gălescu lui Gheorghe Mărzencu: 

”Când am văzut că i-au luat pe oameni să-i deporteze în Siberia, ce trebuia să facem noi? Să facem drujbă cu sovieticii? Am pus mâna pe arme și ne-am ascuns în codru, de unde am început a vorbi cu ei”. (a ”vorbi” cu sovieticii e un eufemism pentru împușcarea lor) 

”Sunt român și vreau Unirea. Și astăzi, la anii mei, dacă trebuie, pun mâna pe armă și plec la luptă pentru libertate, pentru românism! Trăiască România!”

Da, trăiască România! Glorie eternă partizanilor basarabeni ai Armatei din Pădure! Când vezi dealurile și codrii în care au luptat, te-ntrebi din ce oțel au fost plămădiți de au reușit să reziste ani în șir, la cel mai înalt nivel al luptei în clandestinitate, lichidând NKVD-iști și comuniști, deși erau vânați fără milă chiar de trupele NKVD. Ce măreți au fost acești basarabeni de foc!… Jertfele lor sunt apa bună de băut. Înfrângerea lor a fost înfrângerea noastră. Veșnica lor pomenire!

În fața mormântului, copleșiți și învăluiți de umbrele înserării, gândurile ne-au zburat către neînfricații camarazi de arme ai lui Ion Gălescu (printre care Afanasie și Spiridon Magari, Gavriil Andronache, Nicolae Cheptene, Gavriil Botanari și Mina Cogan). Ei nu au morminte și nici cruci la căpătâi. Mai nimeni nu le rostește numele. E de datoria noastră să-i readucem la lumină. Pentru că Basarabia e România. Modele am tot avut, e numai vina noastră că nu le-am urmat.