Fabulațiile lui Ernu. Mitul unei diferențe profunde între Basarabia și România

Are Vasile Ernu un stil de a le înflori... nicicum nu-i dai de cap. A auzit de niște chestii, nu le știe prea bine, dar le împotrivește într-o schemă și creează niște noi mituri. Dacă îi scoți fabulațiile din schemă – nu rămâne mai nimic din construcție. Pune în circulație fabulațiile astea sub formă de fapte verificate – când îl trage cineva de mânecă zice că scrie literatură, dar lumea îl ia în serios.

Să luăm textul recent despre Sergiu Malagamba, unde faptele sunt împotrivite ca să se potrivească așa cum trebuie, doar că nu sunt fapte, sunt fabulații. Ideea textului este că Sergiu Malagamba ar fi un exemplu de integrare a unui artist basarabean în România, idee care nu este rea în sine, doar că menține în circulație mitul unei diferențe profunde între Basarabia și România. 

Altă idee este că în acest proces de integrare basarabenii ar fi siliți să renunțe la identitatea lor, dar în același timp cumva să și joace rolul de „basarabean”, adică un paradox d-ăsta identitar catastrofic, renunți la și în același timp proiectezi în jurul tău niște clișee (care cel mai probabil nici nu te reprezintă în realitate, în sfârșit, suferință grea; un „exotism” în mare parte inventat care vine să justifice în mod fals o fugă de identitate sau construirea unei identități paralele).

Dar să revenim la fabulațiile lui Vasile Ernu despre Sergiu Malagamba. Din capul locului îl rusifică pe muzicianul nostru, dacă vine de la Chișinău apoi neapărat trebuie să fi fost Serioja, dar la București i s-a luat marca asta identitară și a devenit Sergiu. În realitate în acte îl chema Sarchis/ Sarkis pentru că maică-sa a fost armeancă, dar na, dacă îl poreclești postum „Serioja” îi lipești exotismul basarabean de factură rusească și legenda merge mai departe. 

Apoi nu m-am putut abține când am aflat de la Vasile Ernu că în Bucureștiul interbelic toți voiau să cânte cu accentul (basarabean, bineînțeles) lui Malagamba. Problema este că Malagamba a fost cu muzica, dar nu vocalist – a fost baterist, dirijor, compozitor, luptător anti-fascist, un om ocupat – dar nu a cântat cu vocea în public, o fi cântat omul acasă la el, pe la o beție cu amicii, însă cu certitudine nu a avut o carieră de vocalist. De ce ar fi vrut bucureștenii toți la grămadă să cânte cu accentul unuia pe care 99,99% nu l-au auzit niciodată cântând?!? Din nou, nu contează realitatea, contează mitizarea și accentul basarabean este fundamental în lista de stereotipuri.

Mai aflu cu surprindere că pe Malagamba l-au arestat și legionarii, dar și comuniștii (alt stereotip esențial al „mitului basarabean”: când au avut de-a face cu românii suferința a venit din toate părțile pentru basarabeni). Pe Malagamba nu l-au arestat legionarii, în primul rând din cauza faptului că arestarea lui s-a produs în 1942, când mai toți legionarii erau prin pușcării sau pe front, chestie care făcea oarecum dificilă implicarea lor în arestarea oricui, nu doar a lui Malagamba. Adevărul e că arestarea muzicianului a fost ordonată de generalul Ion Antonescu și povestea asta merită puțin context.

O campanie de presă din primăvara anului 1942 îi condamna cu fermitate pe „malagambiști”: tineri bucureșteni care se îmbrăcau fistichiu, cu pălării cu boruri late, pantaloni strânși pe gambă care lăsau glezna la vedere, cu șosete colorate, cravate în culori țipătoare, pantofi cu talpă groasă. Cum-necum, moda asta a fost asociată cu toboșarul Sergiu Malagamba – cel mai probabil el a fost unul dintre primii care au apărut așa în public (până la urmă era obligația lui de artist să se îmbrace după ultima modă). A fost urmat de mai mulți băieți din București și chestia asta a stârnit furia unora în ideea că unii tineri mor pe front în vreme ce alții au ca principală preocupare cum să se îmbrace ca să iasă în evidență. Antonescu a dat ordin ca Malagamba și ce alți malagambiști au mai adunat polițaii de pe străzi să fie trimiși în lagărul de la Târgu Jiu, unde se pare că au stat vreme de o lună. Victor Eftimiu a ajuns și el pe acolo, după ce a ieșit beat clește dintr-o cârciumă și a zbierat din toți bojocii „O să vedeți voi pe dracu când or să vină americanii!” – rezoluția pusă de Antonescu pe raportul ce-l informa despre acest eveniment a fost una directă: „Să fie trimis în lagăr și să stea acolo până vin americanii”. Eftimiu nu a stat în lagăr până la venirea americanilor, după ceva intervenții și-a încheiat sejurul, la fel ca și Sergiu Malagamba. (Dictatura militară a lui Ion Antonescu a fost una de factură valahă.)

Pentru cine nu a auzit de „Zoot suit riots” de la Los Angeles din 1943 aventura asta a lui Sergiu Malagamba poate părea un exces al unui dictator militar. „Zoot suits” din SUA era același lucru cu „malagambiștii” de la București, o modă masculină fistichie, cu exact aceleași elemente. (Dovadă că moda nu ține cont de barierele ideologice nici măcar în vreme de război, pariul meu e că moda asta a fost inventată în SUA și Malagamba a fost cel care a promovat-o la București). Ideea este că în vara anului 1943 marinarii și soldații americani din Los Angeles s-au apucat să-i bată pe hispanicii îmbrăcați în „zoot suits” pe ideea că ei își sacrifică viața în vreme ce alții au ca principală preocupare culoarea cravatelor. A fost o săptămână dificilă pentru malagambiștii din Los Angeles, poliția nu prea făcea față, iar soldații și marinarii au cocoșat cu bătaia vreo 500 de băieți care au putut afla pe pielea lor că poate nu e cea mai bună idee să fii în pas cu moda. (A existat și o componentă rasială în zavera asta, dar asta e altă discuție).

Să revenim la Sarkis/ Serioja Malagamba al nostru: sejurul lui la Târgu Jiu din ordinul lui Ion Antonescu i-a garantat dovada de „luptător anti-fascist” și nu doar că nu a fost „arestat de comuniști” cum ne informează Vasile Ernu, dar a avut o carieră foarte OK după instalarea regimului comunist, inclusiv cu turnee prin URSS. Cam așa cu miturile și demitizarea.