Paragina memorială a României

este una dintre moștenirile triste ale mandatului celui mai arogant și mai putoare Președinte de Țară de care am avut parte după 1989.

În deceniul scurs, nimic nu a mai fost lăsat, încurajat, măcar tolerat din ceea ce putea fi un plus de conștiință istorică, de muncă și de efort spre limpezimea generațiilor care vin după noi.

În schimb, politicianism, ideologie, aranjamente, numiri suspecte, îngăduirea obscenității ca victimele unora să fie mai victime decât ale altora, ajungând să ne batem între Holocaust și Gulag. 

Am nădejdea ca măcar începând cu noul ciclu electoral să mai reparăm ceva, să ne regăsim sobrietatea, canonizarea, în 2025, a mărturisitorilor credinței în pușcăriile comuniste putând fi un pas. 

La fel, sper să vedem repusă istoria în drepturile ei didactice, cum nu am abandonat visul unui Muzeu al Crimelor Comunismului în România (MCCR), la București.

În fine, mai năzuiesc să reluăm, indiferent de instituție, căutarea victimelor, fie și cu întârzierea care face aparent un astfel de demers inutil, nefiind de fapt, memoria vie întrupând Justiția. 

Dumnezeu să îi numere pe cei care, bărbați și femei, tineri și vârstnici, săraci și bogați, țărani și dascăli, din credință, naivitate, sinceritate și virtute au suferit, au încasat mii de ani de condamnări, au ajuns până în pragul istoriei noastre și au murit cu nădejdea Învierii!