S-a frânt, dar NU s-a îndoit. DEZVĂLUIRI: pentru ce a plătit fostul subsecretar de stat Octav Bjoza

Zilele acestea s-au împlinit 5 ani de la infamul act al demiterii domnului Octav Bjoza din funcția de subsecretar de stat.

M-am gândit să fac publice câteva aspecte, considerând că fiecare din noi suntem datori a consemna amintiri, care, laolaltă, vor alcătui istoria pestilențialei clise morale din viața publică a acestor ani. Faptele trebuie cunoscute, căci altfel se pierd în neantul ce ne înghite hulpav zilele și anii, iar golurile rămase în istoria recentă nu vor folosi decât acelorași depravați, care o vor scrie dupa cum le convine.                   

În plus, am o datorie morală față de domnul Octav Bjoza, întrucât – trebuie să o spun deschis – în mare parte a plătit și pentru mine și pentru instituția pe care o reprezint, Fundația Ion Gavrilă Ogoranu.

Comunicatul din 12 martie 2021: un gest de demnitate

Puțini cunosc motivele reale pentru care Octav Bjoza a fost demis de primul-ministru liberal Câțu, într-o manieră în care nu se procedează nici cu o femeie de serviciu, și nici faptul că în spatele deciziei, forțată de mult prea influentul la acel moment Andrei Muraru, stăteau ani de zile de presiuni făcute asupra președintelui Asociației Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR). 

Oficial se știe doar că subsecretarul de stat Octav Bjoza a fost demis ca urmare a unui comunicat transmis presei la 12 martie 2021, în care – în numele AFDPR – își exprima revolta pentru modul în care parlamentarii înțelegeau să trateze problema discriminării urmașilor foștilor deținuți politic pe mai multe criterii, între care apartenența ideologică a părinților lor. Octav Bjoza se afla încă din anul anterior într-un acut conflict cu deputatul Silviu Vexler, inițiatorul unei prevederi legislative ce discrimina urmașii unei largi categorii de luptători anticomuniști, respectiv pe copiii celor menționați în arhivele Securității ca fiind „legionari”. Ceea ce înseamnă poliție politică. Ce culpe au avut copiii? 

În comunicatul cu pricina, referindu-se la împărțirea luptătorilor anticomuniști pe crtierii ideologice, Octav Bjoza anunțase că “nu acceptăm falsificarea încă o dată a istoriei recente a României (pentru prima, a se vedea Mihai Roller)” și readusese în prim plan preponderența elementelor de etnie evreiască în conducerea structurilor represive ale regimului comunist de după ocuparea țării de către sovietici: “Chiar vreți să vă amintim cine au fost primii trei șefi ai Securității Poporului, care au săvârșit cele mai abominabile crime din lumea comunistă europeană, lucru recunoscut și de marele disident rus Aleksandr Soljenițîn?!? Poate că da: Alexandru Nicolschi, Mișu Dulgheru și Tudor Sepeanu!”. El recursese la o comparație în oglindă cu cazul urmașilor de legionari, arătând că, de asemenea, nici toți cei 3-4 milioane de membri ai fostului Partid Comunist Român, împreună cu familiile lor, nu puteau fi făcuți răspunzători pentru crimele săvârșite de conducerea regimului respectiv. Și încheia, în cel mai echilibrat mod, cu un apel la mult dorita reconciliere în fața Istoriei: “Acum, după 80 de ani, să nu ne mai lăsăm bântuiți de stafiile acestora și împreună, indiferent de etnie, culte sau politici, să veghem ca astfel de fapte să nu se mai petreacă în această țară! A răsuci la nesfârșit cuțitul într-o rană demult cicatrizată înseamnă că nu facem decât să întreținem o stare de tensiune nemeritată de nimeni!”.

Din păcate, destinatarii acestui mesaj oficial nu au înțeles sensul demersului lui Octav Bjoza, dovedind ei înșiși un radicalism și o intoleranță specifică spiritelor totalitare. Muraru și premierul Câțu l-au acuzat că ar fi pus în seama comunității evreiești vina pentru instaurarea comunismului în România. Mai mult, noua inchiziție a gândirii avea să amendeze dur considerațiile prin care Bjoza pusese în discuție nu suferințele evreilor în timpul războiului, ci numărul victimelor atribuite de tezele oficiale Holocaustului. Lobby-ul rețelei de bussinesmani ai Memoriei, gen Vexler și Alexandru Florian, care cangrena atunci inclusiv capul statului, adică Președenția, prin Andrei Muraru, aveau să-l execute în cele din urmă pe liderul AFDPR. Acesta a fost demis la 16 martie 2021, printr-o decizie emisă de primul ministru, “ noaptea, ca hoții”. 

Presiuni asupra lui Octav Bjoza

Ceea ce nu s-a știut până acum și consider că trebuie spus fără menajamente, este faptul că, imediat după accederea la Cotroceni a lui Klaus Iohannis, perioadă în care Andrei Muraru, ajuns consilier prezidențial și, practic, trăgător-șef de sfori în politica românească (oricum, Iohannis era mai mult un decor), asupra lui Octav Bjoza s-au exercitat repetate presiuni vizând conduita lui în raport cu memoria luptei anticomuniste și, concret, cu anumite persoane fizice și juridice.

Dar să ne întoarcem la sfârșitul lui 2014, când – sfătuit de Muraru – proaspătul președinte îl decora de liderul AFDPR, ca un semn de considerație al statului român pentru suferințele deținuților politici din perioada 1945-1989, dar și ca lovitură de imagine cu care adormitul din frumoasa pădure Cotroceni să-și inaugureze mandatul. Deși profesia de bază a lui Andrei Muraru este – o spun fără menajamente – aceea de “holocaustolog”, el ocupase un timp scaunul de șef al IICCMER, încercând să acapareze zona cercetării comunismului și crimelor acestuia. A urmat reacția unei fosile a comunsimului românesc, care și ea mâncase o pâine bună de pe urma studiului comunismului pe vremea lui Băsescu. Vladimir Tismăneanu l-a atacat la baionetă pe rivalul său Muraru pentru că sfătuise președenția să decoreze un deținut politic pe care îl acuza de simpatii legionare și de legături apropriate cu Florin Dobrescu și Fundația Ion Gavrilă Ogoranu. Nu a fost greu să fie găsite pe internet participările liderului AFDPR la numeroase manifestări memoriale dedicate unor eroi ai rezistenței proveniți din mediile legionare sau evocarea apreciativă a unora dintre aceștia, față de care dezvoltase o adevărată admirație în timpul detenției (fenomen deseori întâlnit în memoriile multor deținuți politici, inclusiv la Nicolae Steinhardt). 

În luna mai a anului următor, Octav Bjoza era din nou ținta unui atac, de astă dată din partea Institutului Elie Wiesel – prin Alexandru Florian și Centrul pentru Monitorizarea Antisemitismului – prin Maximilian Katz. Motivul: participarea sa alături de Lucia Hossu Longin și subsemnatul (taxat de cei doi, drept “neofascist”), la o manifestare dedicată lui Ion Gavrilă Ogoranu, organizată de fundația omonimă la Muzeul de Istorie a Bucureștiului. Cele două oficine acuzau că un membru al guvernului român (Bjoza era subsecretar de stat) ar fi participat la o manifestare catalogată de cele două oficine drept “legionară” (evident, un fals: în realitate fusese o manifestare memorial-istorică, fără tentă ideologică). Consecințele scandalului, intens mediatizat, aveau să se abată nu doar asupra bietului șef al foștilor deținuți politici. Până și funcționarii Muzeului de Istorie al Capitalei au fost puși să dea cu subsemnatul. Iar intervenția slugarnică a primarului general de atunci, Sorin Oprescu, s-a soldat literalmente cu interdicția, atât a Fundației Ogoranu, cât și a mea, ca persoană fizică, de a mai închiria sala instituției în scopul desfășurării oricărui fel de evenimente (nici în ziua de azi nu suntem primiți în acea instituție – pentru a înțelege ce fel de “democrație” există în România!). 

Puțin a lipsit ca presiunile exercitate de puternicul lobby evreiesc, pentru demiterea lui Octav Bjoza din funcția de subsecretar de stat, să nu dea rezultate, și doar intervenția fostului președinte al României, domnul Emil Constantinescu (e notorie relația domniei sale de prietenie și colaborare cu Bjoza), la premierul Victor Ponta, a făcut ca liderul AFDPR să-și păstreze funcția guvernamentală.

De atunci, în repetate rânduri, atât cu ocazia întâlnirilor la recepțiile de la Palatul Cotroceni, cât și cu alte prilejuri, Andrei Muraru i-a recomandat insistent domnului Octav Bjoza distanțarea de Fundația Ion Gavrilă Ogoranu și de subsemnatul, personal. Cereri pe care, trebuie să o spun, de fiecare dată domnul Bjoza mi le-a adus la cunoștință (beneficiam de o relație apropiată cu dumnealui, aflându-ne în permanent contact). Consilierul prezidențial căuta să-l convingă pe bătrânul luptător că relația cu mine și cu fundația pe care o reprezint ar dăuna grav poziției sale publice, neuitând să-l amenințe că, de nu va rupe aceste relații, prejudiciile nu vor întârzia să apară, el nemaiputând face nimic pentru a-l ajuta. Trebuie notat că, la început, Muraru manifesta o solicitudine aparte față de șeful AFDPR, sperând că va reuși să îl influențeze în sensul dorit de el și că va anexa imensul capital moral al foștilor deținuți politici în beneficiul administrației Iohannis și grupului său de interese. Muraru a mers până într-acolo încât a insistat ca Octav Bjoza să nu mai participle la comemorarea anuală a rezistenței anticomuniste făgărășene de la Sâmbăta de Sus, ba chiar a cerut ca acesta să organizeze, sub egida Secretaruatului de stat și AFDPR, în același loc, o comemorare paralelă, la o altă dată.

Evident, domnul Octav Bjoza a respins constant aceste solicitări, exprimând poziția principială pe care, ca șef al AFDPR și subsecretar de stat, a adoptat-o, fără excepție: ținând cont că Rezistența anticomunistă a fost unică, indivizibilă pe criterii politice sau doctrinare, domnia sa a considerat firească păstrarea echidistantă a relațiilor cu urmașii TUTUROR grupărilor implicate în Rezistență, indiferent de proveniența politică a combatanților respectivi, și menținerea unor reșații normale cu toate organizațiile, fără dicriminare. Nu puțini au fost aceia care, aflați ori ajunși în posturi înalte, au preferat să nu mă mai cunoască atunci când conjuncturi ale mizerabilei politici bucureștene m-au transformat în țintă a denigrărilor sau măsurilor punitive. Octav Bjoza nu a înțeles să se comporte așa. Domnia sa a refuzat constant să întrerupă relația cu noi, conștient fiind că aceasta îi vulnerabiliza poziția oficială.

Ceea ce nu știau cercurile de interese din spatele lui Muraru, este că, după 1990, în cadrul filialei Brașov a AFDPR, Octav Bjoza avusese o relație aparte cu veterani ai luptei de rezistență anticomunistă, precum Neculae Purcărea, dr. Teofil Mija, Nicu Păun, Ion Agapie, Alexandru Salcă, Petre Baicu, Virgil Mateiaș și alții, care îi fuseseră adevărați mentori și îl susținuseră în poziția de șef al filialei județene. Inclusiv cu Ion Gavrilă Ogoranu avusese o relație foarte apropiată.

Două lumi față-n față: urmașul unui stalinist și luptătorul anticomunist

Pentru a înțelege cum era perceput și tratat Octav Bjoza de o anumită parte a politrucilor din sistemul statului român, dar și de unde veneau ideile lui Muraru, vă voi relata o întâmplare consumată tot din mai 2015.

Era sâmbătă, 9 mai, și am fost sunat de dl Octav Bjoza. Tocmai plecase de la recepția organizată de președintele Klaus Iohannis de ziua Europei și era sufocat de indignare. Îmi spunea că nu i se mai întâmplase așa ceva până atunci. Profitând de eveniment, încercase să lege o discuție cu directorul Institutului Holocaustului, prezent la fața locului, convins fiind că dialogul este întotdeauna o cale de aplanare și soluționare a tensiunilor și adversităților. Dorindu-și stingerea acestui absurd război al Memoriei, voia demult să găsească prilejul deschiderii unei căi de comunicare cu atât de vehementul Alexandru Florian. Acesta însă, atunci când a fost abordat, i-a întors literalmente spatele bătrânului luptător. Dincolo de inadmisibilul comportament, având în vedere diferența de vârstă dintre cei doi și cadrul în care se desfășura scena, gestul constituia o ofensă pentru însăși comunitatea foștilor deținuți politici, pe care Bjoza o reprezenta în calitatea sa oficială. Consternat și jignit, acesta a insistat, dar a primit, peste umăr, acest răspuns de la Florian: “Cu dumneata nu stau de vorbă, fiindcă  dai girul moral fasciștilor”. El a răspuns nedumeririi liderului AFDPR, explicându-i că, apărând în public alături de Florin Dobrescu, participând la manifestări organizate de acesta și Fundația Ogoranu, acordă acestora girul său moral și îi legitimează.

Și astăzi, mărturisesc, după 11 ani, încerc aceeași stupoare în fața unei atare logici… Ca să nu mai vorbesc de ipostaza revoltătoare a batjocurii arătate de urmașul unui Stalinist (chiar el fost propagandist ceaușist), față de un luptător anticomunist, la 26 de ani de la Revoluție.

Suferința NU are culoare politică. Păcatul mutilării istoriei Rezistenței românești

Octav Bjoza considera că suferința nu are culoare politică și credea cu tărie într-un principiu promovat de generațiile care după 1990 au condus AFDPR: acela că Rezistența anticomunistă nu poate fi împărțită pe nici un fel de criterii, așa cum au dorit anumite cercuri de lobby. După cum nu se pot decupa din istoria Rezistenței românești anumite figuri de luptători, doar pentru că nu sunt agreate azi de unele zone de lobby. De altfel, statul român însuși, așa cum era firesc, a asumat acest principiu încă din 1990, când – după anumite dispute pe temă – a ales să nu discrimineze pe foștii deținuți politici proveniți din rândurile legionarilor, recunoscându-le în mod egal cu ceilalți statutul de victime ale regimului totalitar și beneficiari ai Decretului-lege 118 din 1990.

Era firesc ca amendamentul la proiectul legislativ inițiat de deputatul minorității evreiești Silviu Vexler, de a exclude de la drepturile cuvenite urmașilor deținuților politici pe copiii foștilor legionari (părinții lor beneficiind, paradoxal, de prevederile DL 118/1990!), să fie contestat vehement de dl Octav Bjoza. Toamna anului 2020 și prima parte a anului 2021 au fost cele mai solicitante pentru bătrânul luptător. El a depus eforturi supraomenești, fiind supus unei presiuni morale colosale, neacceptând în ruptul capului să se resemneze cu nedreapta situație creată de deputații minorităților naționale, cu sprijinul slugarnic al majorității covârșitoare a celorlalți parlamentari.

Poziția publică asumată la 12 martie 2021 era ultimul lucru pe care îl mai găsise de cuviință a-l face, atunci când nesimțirea instituționalizată a Parlamentului, Guvernului și Președenției își bătuse joc pur și simplu de obrazul său brăzdat de suferință. Era conștient că va fi eliminat din funcția guvernamentală, dar a ales  ridicarea la un alt nivel, de astă data public, a unui absurd război al Memoriei, un război purtat de instituțiile lașe ale statului român, umăr lângă umpăr cu cercuri de lobby toxice, împotriva celor care, după 1945, au reprezentat răscumpărarea morală a obrazului României pătat de lașități și trădări.

Execuția

Consilierul Andrei Muraru renunțase demult să mai facă presiuni asupra lui Octav Bjoza, căci renunțase la ideea de a-l acapara. Acesta îmi mărturisea că Muraru îl evita constant, ignorându-l, ori de câte ori își intersectau pașii. Așadar, nu numai că nu l-a apărat pe Bjoza de uraganul ce s-a abătut asupra lui după publicarea comunicatului. Ba chiar a cerut premierului Câțu să-l demită. Iar acesta a executat. Omul care își sacrificase tinerețea, familia, opunându-se comunismului, petrecând ani în bolgiile comuniste și-n lagărul de la Periprava, fiind ținut în lanțuri uneori, era destituit fără măcar o discuție prealabilă, fără niște explicații omenești. Avea să afle că a fost destituit, în timpul nopții, de la televizor.

Mărturisesc că, de mai multe ori pe parcursul anilor 2019 și 2020, nemulțumit de ingratitudinea statului față de memoria luptătorilor anticomuniști, dl Bjoza îmi împărtășise imensa lui silă și dorința de a demisiona, cu o explicație publică pe măsură, cerându-mi și mie părerea. De fiecare dată, am opinat că era nevoie de dânsul în acea funcție importantă și l-am îndemnat să mai rămână. În ultima vreme însă nu își mai dorea să rămână în funcție, în condițiile în care copiii camarazilor săi erau supuși unei asemenea nedreptăți. Considera asta un compromis. Așadar, pierderea calității de subsecretar de stat nu fusese în sine o lovitură pentru omul Bjoza. Lovitura a constituit-o modul în care a fost demis, atitudinea atâtor oameni care, brusc, nu-l mai cunoșteau, dacă nu cumva îl și huleau.

La fel de mizerabilă a fost presa mainstream. Televiziunile, care în anii anteriori se băteau pentru prezența sa în platouri, i-au ignorat reacția, nebăgându-l în seamă, dovenind încă o data că mass-media în România nu e decât un decor în mâna structurilor statului. Îmi amintesc că, imediat după demitere, am inițiat o petiție de protest față de Guvernul României, petiție la care am invitat să se ralieze (și au făcut-o!) personalități, oameni de cultură, reprezentanți ai partidelor parlamentare, foști deținuți politici și urmași ai acestora, dar și la vocea tuturor acestora, presa s-a comportat ca un zid inert al tăcerii.

Și în aceste condiții, Octav Bjoza nu a demobilizat. Și-a continuat cu aceeași dârzenie și neodihnă activitatea, muncind zi și noapte, alergând peste tot în țară și în afară, unde se cerea prezența sa, făcând demersuri la toate nivelurile oficiale. Nu a făcut cunoscut cazul în străinătate, deși AFDPR era membră INTERASSO (o federație a organizațiilor foștilor deținuți politici din toate țările comuniste, care putea da reverberații internaționale știrii că, în România, liderul luptătorilor anticomuniști era tratat în felul ăsta), pentru a nu prejudicia imaginea țării sale (eu nu aș face la fel; cred că statul acesta merită să fie prezentat peste tot în adevărata lumina a ticăloșiei instituțiilor sale…).

CITEȘTE și Deputatul penelist și filosovietic Alexandru Muraru a ordonat PNL Iași să boicoteze comemorările care au loc pe 9 martie în memoria victimelor dictaturii comuniste. Mai mult, țuțerii care îi cară diplomatul au dezvoltat apucătura securistică de a-i înjura pe foștii deținuți politici. Rușine, PNL!

Toată suprasolicitarea de ani de zile, dar mai ales stresul și loviturile primite în acele ultime luni și-au spus în cele din urmă cuvântul. În iulie 2021, în preziua congresului AFDPR, dl Octav Bjoza se prăbușea în biroul său din strada Mântuleasa, pradă unui grav accident vascular cerebral. Pe masă se afla pregătită declarația publică prin care, în numele AFDPR, urma să restituie statului român decorația primită de la președintele Iohannis, în semn de protest față de atitudinea oficialităților față de o mare parte a urmașilor foștilor deținuți politici. Un gest cutremurător care denunța, în fața Istoriei, nu doar ingratitudinea statului român postcomunist față de Rezistența anticomunistă, ci chiar revenirea la o logică a adversității între aceasta și stat. Punerea sub semnul îndoielii a realizării fireștii și mult clamatei reconcilieri naționale după 1989.

CITEȘTE și EXCLUSIV FOTO Alexandru Muraru, oficial al Guvernului României, glorifică și aplaudă Armata Roșie genocidară, insultând incalificabil veteranii de război și memoria martirilor Armatei Regale. Istoricul peștelui prăjit și iubirea pentru tancurile Rusiei

În lipsa lui Octav Bjoza, declarația nu a mai devenit însă act oficial. Nimeni nu și-a asumat adoptarea ei. Intervențiile medicale de urgență au reușit, cu greu, să-l smulgă morții, însă cu un preț uriaș în ceea privește urmările asupra sănătății. Ce nu au reușit rușii, securiștii și comuniștii autohtoni înainte de 89, au reușit niște persoanje de speța lui Muraru și Cîțu. 

Iată prețul plătit de un om care și-a sacrificat tinerețea în închisorile regimului comunist, dedicându-și anii senectuții, când alții se bucură de tihna pensiei, unei munci titanice, fără odihnă, pentru perpetuarea și cinstirea memoriei Rezistenței Anticomuniste, pentru promovarea drepturilor supraviețuitorilor represiunii și urmașilor acestora. Încă o dată, ne-am reamintit de cuvintele spuse de Principesa Ileana părintelui Arsenie Boca: “România e țara în care succesul nu are succes”…