Amintiri din viitor: despre libertatea presei în anul 1986 și cultivarea urii între frați

După ce publicasem în săptămânalul „Literatura şi Arta” câteva materiale critice împotriva falsului Program ecologic 1985-2005 al Academiei de Știinţe, mă trezesc în redacţie cu profesorul Vasilii Nikitovici Iacovlev, doctor în drept, jurist-ecolog, originar dintr-un vechi sat moldovenesc de lângă Râbniţa. Îmi era clar că venise la comandă, că nu putea un coşcogeamite şef cu părul alb de la Academie să coboare până la nivelul unui biet gazetar. Probabil că înregistra discuţia pe ascuns, că se tot agita şi vorbea la început cu citate de la plenarele partidului comunist. 

Îi răspundeam sec că ce am avut de spus a apărut în materialele pe care le-am semnat cu numele meu, nu sub pseudonim, şi port răspundere pentru fiecare cuvânt scris. Şi-o fi dat seama că vorbeşte în gol, că nu-l ascult, că nu tremur la ameninţările lui. Neauzind justificări sau scuze din partea mea, i-o fi plesnit răbdarea, că așa, din senin, s-a pornit prin cabinet și a început să fluture din deget, să strige: 

– Câți ani au trecut de când v-am eliberat, v-am scos din opinci, v-am dat școală și studii superioare, v-am făcut oameni, dar voi, ca lupul acela nedomesticit, tot peste Prut vă uitați. România a furat și mai vrea să fure pământuri străine, de la Rusia, ea a creat problema Basarabiei și a dușmăniei între moldoveni, ea v-a spurcat mințile în anii de ocupație. Mai îndrăzniți să vă jeluiți pe la colțuri, că Puterea Sovietică nu vă dă posturi de conducere, că nu are încredere în voi. Cum să aibă? Dacă v-ar scăpa la putere, voi ați trăda Uniunea Sovietică şi ați îndrăzni, așa cum ați mai făcut-o, în 1918, să vindeți Moldova – României! Ce virus mârșav a băgat România în capetele voastre, că voi, basarabenii, după atâţia ani de construcţie comunistă, credeţi şi azi că sunteţi români, nu moldoveni, ca noi. Păcat, mare păcat că Stalin n-a reuşit să facă curăţenie până la capăt pe malul drept, aşa cum a făcut pe malul stâng. Zău, Stalin a fost prea bun cu voi, fiindcă nu v-a deportat pe toți. Cât de îngăduitoare şi răbdătoare-i Moscova şi astăzi: e mai bună decât o mamă trădată de copiii pe care i-a născut, i-a crescut mari, dar ea îi mai iubește și după trădare. Chiar credeţi că Academia şi partidul nu înţeleg ce scopuri urmăriţi? Voi folosiți ecologia ca să atrageți lumea de partea voastră, ca mai apoi s-o infectați cu idei naționaliste, iar când ţării îi va fi mai greu, să vă rupeți de la Rusia și să vă întoarceţi înapoi, în robie, la români. Să vă fie rușine, cât bine v-a făcut Uniunea Sovietică, dar voi, după atâţia ani de la eliberarea de sub jugul român, aţi ajuns de tineri să n-aveți deloc obraz.

După ce a rostit pe de rost rechizitoriul-refren, atins de regrete din cauza tineretului ingrat, Vasilii Nichitovici şi-a luat geanta şi mi-a întors spatele. Nu m-am ridicat să-l petrec. Înainte de a ieşi, s-a îndreptat milităreşte, a sucit capul în direcția mea, m-a privit ameninţător şi a declarat aproape pe silabe:  

– Îţi cunoaştem biografia. Noi n-am murit. Și nu vom muri niciodată. Dacă nu te potoleşti şi ne mai ataci, ai s-o sfârşeşti rău de tot. 

Ar fi fost nedrept să văd în Vasilii Nichitovici un reprezentant al moldovenilor sau să-l identific cu Transnistria. Prin gura lui vorbea stăpânul, cel care ne-a dezmembrat Țara și ne-a învrăjbit, cel care a semănat ură între fraţi și ne-a dresat să ne mâncăm între noi, iar între timp, el, stăpânul „inocent”, ne fură pământul, sufletul și copiii, culege roadele muncii noastre și ne „împarte dreptate”, când, la comanda lui, ne sfâșiem „frăţeşte”. 

Transnistria, fiind prima în fața vijeliilor pustiitoare, izolată de casa părintească și lăsată printre străini să supraviețuiască, prin jertfa ei îndelungată, mă ajută să înțeleg și să văd pe viu ce viitor se pregătește basarabenilor, și nu numai. Roata roşie, care strivea totul în calea ei, a trecut barbar peste Transnistria terorizată, înfometată, însângerată şi s-a oprit în Nistru. Ea, sora noastră, a fost bătută în cap, batjocorită şi ţinută slugă, ea nu a cunoscut libertatea şi afirmarea naţională. Peste un milion de moldoveni, timp de două secole, s-au închinat la un chip cioplit, nu la Domnul lor. După 1792, ei nu au avut nici o zi să se simtă stăpâni pe pământul lor de totdeauna, ei nu cunosc ce înseamnă să ai statul tău naţional, care să-ţi apere fiinţa, limba şi identitatea. Transnistria, înstrăinată de poporul ei, nu a putut niciodată să se ridice pe propriile picioare, să aibă conștiință națională şi să se afirme. Mojicul cu stea în frunte i-a strivit gândirea şi viitorul. Ea respiră din greu, îşi numără anii şi vorbeşte cu gura celor care au înrobit-o.

Totuși, caut un răspuns pentru mine: de ce Moscova cultivă atâta ură faţă de România? Poporul acesta pașnic și blând n-a atins niciodată un fir de păr din capul căpcăunului, n-a luat nicio fărâmă de pâine sau de pământ de la alții. Dimpotrivă, a pierdut din vatră și a așteptat sute de ani ajutorul și dreptatea lui Dumnezeu ca să-și refacă moșia. Prin veacuri de umilință, și-a dus bunătatea, omenia și îngăduința ca pe o cruce. De ce atâta ură față de un neam care se află în casa lui și este Acasă? Îi stă în drum și îi strică socotelile? Nu vede Constantinopolul și Balcanii din cauza Carpaților? Or, pe stăpân încă îl frige anul 1918 și îi tulbură mințile spaimele prin care a trecut, când Basarabia, după 106 ani de sclavie înfiorătoare, iese din închisoarea țaristă, se ridică pe picioarele ei și, fără să întrebe, fără să șovăie sau să încâlcească drumurile, se reîntoarce imediat Acasă, la părinți, frați și surori, la mama ei de totdeauna!

Înțeleg ura mojicului, care se vrea cârmuitorul lumii. Munca lui drăcească de peste un secol și jumătate de a înghiți şi a schimba originea a patru milioane de moldoveni, de a le șterge memoria, de a le falsifica istoria și limba – a fost făcută praf în cei 22 de ani de „ocupaţie românească”. În acea perioadă, Basarabia a deschis ochii şi a văzut lumina; ea a făcut școală națională, s-a spălat de jegul minciunilor țariste umilitoare şi s-a simţit Om. Basarabia a descoperit ce înseamnă să ai statul tău naţional şi să fii stăpân în Țara ta. Sora noastră Transnistria nu a avut parte de nimic din ceea ce basarabenii s-au bucurat din plin în cei 22 de ani de „ocupaţie românească”. 

Basarabia ar fi împărtăşit destinul tragic al Transnistriei, dacă „Sfatul Ţării” întârzia să voteze Unirea cu Patria-Mamă, iar România nu oprea în 1918 ucigaşa roată roşie, la Nistru. Basarabia a fost salvată de teroarea bolşevică şi a avut răgaz, timp de 22 de ani, să renască şi să adune energii de supravieţuire încă pentru un secol de încercări şi experimente cumplite. 

(Fragment din cartea mea „Pe Nistru, spre izvoare”)