Încrengătura (predica pe scurt)

Ultima Duminică dinaintea Nașterii Domnului continuă și încheie ce a fost început în urmă cu șase zile: prezentarea genealogiei trupești a Mântuitorului. Arborele lui Iesei, așa cum îl putem vedea în minunata reprezentare de la Voroneț și nu numai, face nu doar legătura dintre regele David, psalmistul, și Fiul Omului pentru că nu este un exercițiu de instituire a unei legitimități dinastice, utile în exercițiul puterii, ci expune, la propriu, cu mijloace umane, dar nu mai puțin inspirate, istoria mântuirii, a drumului care, pornind de aici, se termină dincolo, motiv de a pune viața eclesială sub semnul unei fertile și necesare ambiguități de timp și de loc: deja și nu încă, pe pământ, dar nu mai puțin în cer, Creator și Născut al omului, Cel mare și mic deopotrivă. Această proiecție a unei concomitențe greu de înțeles și cu atât mai dificil de acceptat, se exprimă în rugăciunea de la cădirea Sfintei Mese a Altarului după Înviere: “În mormânt cu trupul, în iad cu Sufletul, ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul şi pe scaun ai fost, Hristoase, cu Tatăl şi cu Duhul, toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins.” Este ubicuitatea pe care, terestru, o vedem exprimată în tablourile președinților și ale regilor din instituțiile publice, în însemnurile de stat, în uniforme și alte simboluri, în delegarea prezenței fizice a titularului puterii prin alte prezențe nemijlocite – procurori, judecători, prefecți, ambasadori etc. –, așa cum preoții instituie (și) sonor prezența episcopului, rugându-se pentru el, sau elevii teritorialitatea țării lor intonând imnul național.

Mântuitorul nu are nevoie de toate acestea și, cum știm, nu reclamă niciun protocol și nicio etichetă. Tratarea lui drept rege este, în consecință, bezmetică, oscilând furtunos între pompa improvizată de Florii, la intrarea în Ierusalim (Osana, fiul lui David!) și acuzația bătută în cuie, la porunca lui Pilat, pe Cruce ([aici este răstignit] Iisus din Nazaret, Regele iudeilor). Dar să ne amintim, în trecutul recent, de vizitele Regelui Mihai în România, imediat după decembrie 1989, unii raportându-se, cu speranță, ca la suveranul legitim, iar alții tratându-l, cu ură, drept uzurpator al fragilei așa-zisei democrații din ipoteticul post-comunism. Revenind, în cazul Domnului, a Celui din neamul lui David, “regalitatea” este înainte de toate o chestiune hermeneutică: Îi este confirmată evreitatea, de unde decurg dreptul de a citi și tâlcui Legea, de a călca pragurile locurilor consacrate, de a vorbi în general. Or, în ciuda acestei apartenențe, fără umbră de îndoială, gesturile Lui de a lua contact cu alte neamuri, de a împărți mâncarea cu cei dubioși morali, cu femei de toată mâna și a vindeca în sabat, luându-Se la ceartă cu cărturarii și fariseii, proferând blasfemii exegetice – raportând la Sine cele scrise de profeți –, irită, consternează, revoltă, așa cum pune pe gânduri, deschide minți și suflete. Fără să își propună, Hristos este de la bun început o problemă a cărei “rezolvare” va fi tot una cu sfârșitul, real, al lumii de El creată și în mijlocul căreia, în doar câteva zile, Se naște, refondând-o.

Arborele lui Iesei – motiv comun celor două emisfere ale Creștinismului și legătura între Vechiul și Noul Testament – subliniază adevărata genealogie, instituind o obligație regală: să fim unii altora, din generație în generație, înaintemergători, sprijin și inspirație, trepte concrete, în carne și sânge, ale mântuirii prin trăirea, apărarea și transmiterea credinței. Descendența se vede, cel mai curent, în raportul dintre părinte și ucenic, dintre duhovnic și fiicele/fiii duhovnicești, dintre preoți și episcopi, dintre Bisericile locale și cea universală, dintre ceea ce începem și termină alții, dintre ceea ce nu înțelegem deplin, conform sugestiei pauline, dar o să pricepem, alături de alții, la momentul prielnic. Noua aristocrație, cea evanghelică, nu o anulează pe cea după sânge, ci i se adaugă, readucându-ne aminte, urmași sau nu ai capetelor încoronate, că suntem, indiferent de origine, încununarea incontestabilă a Creației. Ceea ce părea o simplă încrengătură cu străbunici, mătuși și unchi, majoritatea uitați, cu ramuri mai groase și altele mai subțiri, cu unele viguroase și altele uscate, cu unele prin care trece seva și altele pe care nicio pasăre nu își mai face cuibul, se arată, la final, drept imensa cupolă sub care avem loc toți. Motiv să mărturisim și să cântăm aulic: “Laudate Dominum omnes gentes: laudate eum omnes populi!”

Sus să avem inimile!