Balama (predica pe scurt)

Sfântul Ioan Botezătorul, antemergător fără mașină sau motocicletă, este o figură fascinantă. Nu doar pentru că este relevant simultan în iudaism, creștinism și islam, ci pentru că, prin el, se leagă fire de interpretare și se confirmă așteptări. Tipologic vorbind, este o balama între epoci, tradiții și culturi. Prin el se scurge așteptarea mesianică – oricum am înțelege-o –, se epuizează argumentele amânării și se deschid orizonturi spectaculoase. De aici și intensitatea vieții sale. Născut în condiții „suspecte”, cum am spune astăzi, din părinți înaintați în vârstă – Zaharia, preot al Legii Vechi, și Elisabeta, din neamul lui Aaron –, Ioan se întâlnește deja, în pântecele mamei, cu Domnul, în apropierea Ierusalimului. Această pre-cunoaștere va fi temelia re-cunoașterii de mai târziu, la Iordan. Până atunci, ascet în viața curentă, aspru și deloc sfătos, Ioan se profilează de la distanță în peisaj. În vreme ce majoritatea predicatorilor timpului, ambulanți asemenea vânzătorilor chinezi din Africa de astăzi, insinuează venirea unui eliberator politic de sub ocupația romană, Ioan este, paradoxal, mai simplu și infinit mai radical: el anunță nu acomodarea lumii prin instrumente politice sau militare, ci sfârșitul ei. Nu are hărți, nu e în misiune sub acoperire. Reperul său, constant și proclamat: Hristos.

Cu un regim alimentar bio și vizionar – amestec de insecte și miere –, purtând haine deloc comode, din materiale brute, regenerabile, profund și de regulă însingurat, Ioan aruncă, într-o epocă marcată de revolte și nemulțumiri, ancora speranței. În scurt timp devine un adevărat trendsetter: ascultat, urmat, copiat. Refuză însă constant și fără echivoc impostura. Nu, nu este el Mesia. Acestuia, spune Ioan, nu este nici măcar vrednic să-i dezlege cureaua sandalelor. Nebunie curată. Audiență, freamăt, notorietate până hăt în diaspora evreiască din Alexandria – și totuși Ioan nu profită, nu joacă rolul smeritului duplicitar, nu se aranjează, nu plutește diafan dintr-o eparhie în alta. Cuvintele lui cad adesea ca ghilotina. Fără compromisuri, fără adresă fixă, mereu în mișcare, pașii săi prin pustiu ridică nori de nedumerire și indignare. Până la marea explicație: Botezul Celui mai puternic, al Celui îndelung așteptat și anunțat. Maria deschide trupul; Ioan deschide ușa. Ca să intre în lume minunea. De aceea sunt toți trei în icoana-manifest a creștinismului: Deisis. Cea recompusă, de fiecare dată, pe Sfântul Disc, în proscomidiar, înaintea Sfintei Liturghii. Emoție doar să scrii – dar mai ales să slujești.

Urmează execuția. Arestat politic, cum am spune astăzi, Ioan ajunge în centrul atenției unei perechi feminine perverse: mamă și fiică, Irodiada și Salomeea. Să mai spună cineva că femeile nu contează. Aici asistăm însă la ticăloșie pură. Într-un amestec de avansuri sexuale respinse, petreceri și vin, cele două pun la cale omorârea lui Ioan – ca dovadă de putere și răzbunare a amorului propriu rănit. Dansul cu pricina, reluat obsesiv în arta plastică, literatură și muzică, arată că o gleznă, un sfert de șold și o jumătate de spate pot, la propriu, schimba istoria. Evangheliștii nici nu pomenesc, din scârbă, numele celei tinere – da, al celei care primește pe tipsie, sub privirile tâmpite ale tatălui adoptiv, capul celui care rămâne, ieri și azi și mâine, nu doar o balama a religiilor lumii, ci puntea de aur și de sânge dintre cele două Testamente. „Pomenirea dreptului este cu laude; iar ție destul îți este mărturia Domnului, Înaintemergătorule. Că te-ai arătat cu adevărat mai cinstit decât prorocii, că și a boteza în ape pe Cel propovăduit te-ai învrednicit. Pentru aceasta, pentru adevăr nevoindu-te, bucurându-te, ai binevestit și celor din iad pe Dumnezeu, pe Cel ce S-a arătat în trup, pe Cel ce a ridicat păcatul lumii și ne-a dăruit nouă mare milă.”

Sus să avem inimile!