Omul întreg (de la totalitarism la totalitate)

Am auzit prima dată această formulă de sinteză într-un dialog purtat pe insula Halki, în urmă cu aproape trei decenii): regretatul mitropolit Kallistos Ware observa că primul mileniu creștin a fost, prin excelență, hristologic, al doilea eclesiologic, iar al treilea, cel în care ne aflăm, antropologic. Nu ca abandon al lui Hristos sau al Bisericii, ci ca probă finală a seriozității lor: ce se întâmplă cu omul concret, aici și acum, în carne, fizic, în libertate, dar nu mai puțin copleșit de angoasă, suferință și violență, provocat de tehnologie?

Așadar, reformulând, primul mileniu a fost despre cine este Hristos, împotriva tuturor diluărilor, confuziilor și compromisurilor. Al doilea a fost despre unde și cum este Biserica Lui, cu tot cortegiul de rupturi, jurisdicții, autorități, schisme și reforme. Al treilea nu mai poate ocoli întrebarea deja anunțată: ce fel de om produce, de fapt, această credință? Nu este, firește, vorba despre omul imaginar din discursuri pioase, ci omul real, prins în crize sanitare, războaie, manipulare ideologică, frică și resentiment.

Aici se joacă totul. Pentru că „antropologic” nu înseamnă în această lectură umanism dulceag sau concesie făcută spiritului veacului, ci exact contrariul: confruntarea credinței cu omul pe care l-am lăsat inclusiv sub cupola bisericească să se degradeze la adăpostul unei evlavii neprecizate, difuze. Or, se vede: fără o hristologie asumată și fără o eclesiologie sănătoasă, antropologicul deraiază inevitabil fie în psihologism religios, fie în mistică de galerie, fie în ideologie cu icoane în fundal și cu "Doamne ajută!" înainte de a merge la furat.

*

Omul întreg nu poate fi însă înțeles, în contextul nostru, fără a lua în serios fondul mental (post)totalitar. Totalitarismul nu a distrus doar instituții și elite, ci a operat o mutilare fină a antropologiei: a separat trupul de sens, mintea de adevăr și conștiința de responsabilitate. A produs indivizi aparent funcționali, dar dezarticulați interior, obișnuiți să gândească fragmentar, să trăiască prin delegare morală și să confunde obediența cu virtutea. Post-totalitarismul nu este, de fapt, depășirea acestui regim, ci persistența reflexelor lui în forme „libere”: suspiciunea față de gândirea critică, alergia la dialog real, nevoia compulsivă de etichete și salvatori. De aici dificultatea de a asuma totalitatea omului: mintea este suspectată ca periculoasă, trupul este fie idolatrizat, fie disprețuit, iar credința este redusă la refugiu emoțional sau instrument identitar.

Și tocmai aici se vede falimentul despre care vorbesc/im de ani buni, nu cu satisfacție, evident, ci cu durere și indignare. În lipsa culturii teologice, înțelese nu ca suma cărților de teologie, „omul” devine pretext, nu subiect; emoția ține loc de discernământ; iar credința, incapabilă să mai judece, se refugiază în conspirații, lozinci și violență simbolică. Celor care le miroase a "secularizare" le pot spune că noi nu trăim azi un exces de antropologie, ci în absența ei. Asta înseamnă că al treilea mileniu nu ne-a fost îngăduit de Dumnezeu pentru a-l rata în numele unei pseudo-smerenii care, de fapt, disprețuiește omul.

*

Dacă nu avem, precum Sfinții Părinți și întreaga tradiție ascetică a Bisericii, grijă de omul întreg – trup, suflet și minte –, atunci ce mai înseamnă, concret, a fi sarea pământului și lumina lumii? Nu transformăm aceste metafore într-un clișeu inofensiv, repetat corect, dar golit de forță? Așa cum știm, sarea care nu mai sărează nu este neutră, ci stricată, nefolositoare. La fel, lumina care nu mai luminează nu este discretă, ci absentă.

Pentru Părinți, mântuirea nu a fost niciodată o operație parțială. Nu are cum să se mântuie doar „sufletul” în timp ce trupul este neglijat sau disprețuit, iar mintea abandonată confuziei, superstiției și manipulării. Contrar unei percepții răspândite, asceza nu a fost și nu ar trebui să fie o fugă din lume, ci o disciplinare lucidă a tuturor facultăților umane. Unde această viziune se pierde, credința se mutilează singură și devine incapabilă să mai vindece.

De aici întrebarea incomodă, dar inevitabilă: nu cumva stricăm tocmai noi gustul vieții, predicând o evlavie amputată, suspicioasă față de rațiune și indiferentă față de realitatea concretă a omului? Nu cumva, în loc să luminăm, îi băgăm sau îi menținem pe alții în întunericul necunoașterii, al spaimei de păcat și al confuziei, sub pretext de „simplitate” duhovnicească? Pe scurt, când credința încetează să mai aibă grijă de omul întreg, ea nu mai este nici sare, nici lumină, ci doar un discurs religios care, fără să vrea, lucrează împotriva propriei sale vocații.

*

În contextul nostru românesc de azi, atât de vizibil polarizat, rolul gândirii critice și al unei culturi reale a dialogului se dovedește esențial. Nu schimbul de etichete, nu olimpiada insultelor morale sau ideologice, ci exercițiul argumentului, al ascultării și al nuanței. Tocmai aici duhul bisericesc ar putea avea o funcție terapeutică majoră: nu ca mediator ieftin, pentru că "neutru", al conflictelor, ci ca instrument de recuperare a sanității publice prin înzdrăvenirea senzorilor spirituali și, implicit, etici ai credinciosului. Abia astfel acesta poate redeveni drojdia care dospește tot aluatul, nu zgomotul care îl acrește.

Nu este o formulă retorică, ci o cugetare care mă urmărește de decenii, mai ales de când lucrez la o grilă de lectură social-teologică: consecințele Întrupării le vedem limpede în "parcursul" Mântuitorului: blând și empatic, dar și aspru, nediplomat, vorbind cu toți, inclusiv cu femeile și cu marginalii. Întrebarea decisivă rămâne însă alta: care sunt consecințele Întrupării pentru fiecare dintre noi, cei renăscuți la Botez din apă și din Duh? Or, lucrarea Harului nu atinge omul precum ploaia obrajii, ci îl străbate: crește trupul, fortifică mintea căutătoare și conduce, în timp, la atașarea liberă, din convingere, de cele plăcute lui Dumnezeu. Nu există scurtături, uși laterale sau trasee speciale. Există doar această pedagogie lentă, exigentă, a întregirii omului.

*

Iată de ce mă revoltă orice tendință unilaterală, orice explicație monocauzală sau orice rețetă fixă pretins duhovnicească. La urma urmelor, precum în educația de toate felurile și de la toate vârstele, s-a pierdut inclusiv în viața religioasă o calitate cu valoare de instituție: mentoratul. Adică fix acel raport/proces de creștere, de devenire întru sine, vorba lui Noica, dar fără a fi tutelat, manipulat, îmbrobodit prin mecanisme de vinovăție și de psihoze. Omul întreg este astfel cel care a fost pus pe cale pe care, de la un punct încolo, greu de precizat și de marcat, nu îl mai țin de mână nici părinții, nici mentorii, nici prietenii, ci Învățătorul prin excelență.

Doxa!