AUR ca provocare teologică

Alianța pentru Unitatea Românilor (AUR) este cel mai recent partid parlamentar din România. În doar câțiva ani, adică de la 1 decembrie 2019 încoace, a trecut, la fix un an, de la vorbă la faptă, de la intenție la realitate. În prezent, AUR este în comisii parlamentare, are un cuvânt de spus în ocuparea unor posturi publice și face parte din sistemul legal de finanțare a partidelor politice. Cu alte cuvinte, este o construcție democratică după toate regulile. Nu este nici ilegal și nici altcumva. Este rezultatul unor voturi incontestabile ale unor cetățeni egali în drepturi și obligații cu toți ceilalți. Până aici, cred că suntem cu toții de acord, indiferent ce credem despre AUR ca vehicul de idei, proiecte sau ambiții. Sau ce credem despre liderul AUR. În plus, între timp, AUR a atras mulți oameni, unii cunoscuți în spațiul public, iar sondajele periodice îi consemnează creșterea la nivelul intenției de vot. De aici pornind așadar, încep deja, în cascadă, analizele eronate sau, unele, de-a dreptul amuzante.

O primă încadrare menită să confuzioneze este cea care vede în AUR ceva asemănător sau la rigoare identic cu Mișcarea Legionară, punerea celor două entități politice pe același plan fiind opera unora care nu au timp de gândire sau care vor să atace înainte de a înțelege. Or, AUR nu este Mișcarea Legionară. Din mai multe motive: este activă în 2023, nu în secolul trecut, nu se revendică din patrimoniul de idei al defunctei mișcări și se regăsește mai curând în spectrul foarte colorat al altor partide excentrice din Europa, de stânga și de dreapta, majoritatea născute ca răspuns la politicile imigraționiste ale Uniunii și la măsurile sociale discutabile, alături de direcția ideologică imprimată de aceeași UE. De la criza financiară din 2008 și până azi, în Spania, Italia sau Grecia, Irlanda de Nord sau Franța – scena politică europeană a asistat la diferite manifestări ale revoltei populare prinse apoi, ca un fluture, în plasa unor partide mai mult sau mai puțin importante. Între timp, aceste noi partide au guvernat, precum în Grecia, sau au fost și mai sunt în coaliții care asigură guvernarea. Exemplul recent: Olanda. Dar și Israel are la ora actuală o putere din compoziția căreia fac parte partide numite generic „extremiste”. Pe scurt, fenomenul nu este nici atât de nou și nici măcar strict european. AUR este răspunsul „nostru” la trend.

În loc să opereze cu asocieri tari și inconsistente în același timp – AUR = Mișcarea Legionară – comentatorii ar face mai bine să se întrebe, în context românesc, care este originea și/sau susținerea ulterioară de natură securistică a acestor produse. Și să nu uit: oricât de neașteptat pare, AUR trebuie studiată la pachet cu USR, moașele cunoscându-se între ele foarte bine, de decenii. Lăsând la o parte corectitudinea politică a discursului anti-legionar, AUR fiind complet altceva, întrebarea reală și cu adevărat importantă este alta: cât se mai luptă între ele taberele din sistemele de informații, una ieșind la înaintare cu USR, iar alta cu AUR? Repet: nu spun că ele sunt în chip obligatoriu și dovedit produsele lor nemijlocite, ci doar că, dacă nu sunt născute de servicii, sunt la ora asta oricum înfiate. Este o dinamică arhicunoscută: orice construcție care pare să ajungă la putere atrage irezistibil. De la antreprenori la masoni și de la oportuniști la pensionari speciali. Chiar dacă, la început, a avut puțini susținători, dar probabil sinceri, acum AUR este sufocată de avansurile unora și altora. La fel, USR-ul în vremea lui bună, ca să zic așa. Una peste alta, revin cu insistență: ce vor să ne transmită serviciile? Că destinul României nu este încă stabilit, că așteptăm la cotitura istoriei, că ne punem bine cu toți, neștiind cum se reașază hărțile? Sunt ele, serviciile, mai puternice în fapt decât voința politică legitimă care a semnat parteneriatul strategic? AUR ne poate da curând un răspuns.

O altă încadrare menită să aburească lentilele este cea legată de deja amintitul extremism. Prin ce anume, dovedit ca atare, este AUR extremist? Sau antisemit? Sau xenofob? S-au autosesizat statul de drept și instituțiile sale pe aceste teme? Ce vreau să spun este simplu: dacă lăsăm etichetele în sertar și privim realist situația avem mai multe șanse de a o pricepe decât dacă tot o ținem cu proiecțiile noastre, oricât de îndreptățite ne par din punct de vedere istoric și moral. Nu, AUR are câțiva oameni suficient de inteligenți ca să nu se sinucidă discursiv, să nu propage conștient mesaje extremiste. Și bine face. Asta ar mai fi lipsit, vorba eternului și insondabilului Bulă. Nu este mai puțin adevărat că societatea românească, slavă Domnului!, este departe de a oferi cadrul necesar extremismului și complicității aferente. Că observăm sau nu, România este între timp o țară matură, puțin spre deloc dispusă la experimente radicale. Ce face AUR este doar să culeagă buchetul de nemulțumiri, să adauge o promisiune la cele deja făcute și neținute de partidele celelalte, „tradiționale”. Dar a fi anti-sistem, dacă este că concedem o etichetă, oricum falsă, AUR nu înseamnă că este automat și extremist, feroce. Sigur, dacă nu confundăm figura liderului „suprem” cu baza partidului care este formată în mare parte din răniți ai timpului, de oameni cărora libertatea nu le-a oferit ce sperau și probabil chiar meritau. Frustrarea este o mocirlă mereu caldă.

Desigur, la suprafață, prin gălăgia pe care o face, prin agresivitatea aceluiași lider și prin „convergența” dintre Simion și Șoșoacă, AUR pare că face spume la gură, că este gata să sfâșie. Mass media sau ce a mai rămas din ea, jurnalistic vorbind, întreține și amplifică starea asta de pseudo-asediu, amețește mințile și lasă impresia unei iminențe. Ei bine, AUR nu, nu are dinți pentru a rupe și nu este nici în propriul interes. Și aici, iarăși, să nu ne lăsați furați de stilistică. Schimburile de replici, transmisiile live cu telefonul mobil, urletele pe holurile Parlamentului, busculadele, mitingurile spontane și erupțiile verbale, șoșocismele pe toate gamele – nu separ deloc pe Ș de S –, acestea formează la un loc un decor ieftin, fără consistență și strict pe persoană fizică. Parlamentarismul din toată lumea a văzut scene și mai dure decât vedem noi, oricât am fi de scârbiți, unii, sau de satisfăcuți, alții. Ca să nu lungesc, până acum AUR nu a dovedit decât că este bun de melniță, că, repet, culege dividentele eșecurilor politicilor anterioare, că se prezintă fundamental fals ca fiind anti-sistem, fiind sistemul însuși, dar în altă haină. Asta este minciuna lor dacă nu fundamentală, oricum însușită pe parcurs.

Cu asta trecem la esență. Or, ce propune AUR, simetric cu coruperea anti-corupției de către USR, este un drum înfundat. Suveranismul și protecționismul AUR nu au nicio bază. Tocmai când războiul este în vecini, a îți imagina o Românie capabilă să se apare singură, să iasă din ghemul de aranjamente, sigur: majoritatea în dezavantajul nostru, dar așa este când soarta este lăsată în plata serviciilor, să își ia, cum se spune, singură frâiele în mâini, este nebunie curată. Fără a complica prea mult, România de azi și de mâine este condamnată, ca să zic așa, să cultive scena internațională fără de care nu se poate nici dezvolta, nici întări și nici apăra. Păstrând simțul istoric și proporțiile, nu altfel au făcut un Ștefan cel Mare sau chiar Mihai Viteazul, cu rezultate diferite. Nu poți decupa o țară de pe hartă nici în Evul Mediu, dar cu atât mai puțin în Evul Media. Da, poți face târguri mai cinstite, să ceri comision mai mic, să gestionezi mai responsabil banul propriu, dar toate acestea nu sunt rezultatul izolării țanțoșe. Dimpotrivă. Cu cât ești mai deschis, drenând fluxuri de mărfuri, bani, idei și oameni, cu atât șansa ca mai mulți dintre ai tăi să profite crește. Cu riscul de a repeta banalități, aceasta a fost rețeta majorității țărilor prospere pe care le-am dori replicate, ca sisteme, la noi. O țară ca afară înseamnă că de afară vine ceea ce în interior se sufocă sau crește încet, opintit.

În plus: doar o țară branșată, devenită jucător inconturnabil, esențial, poate pune condiții realiste. Inclusiv unele de natură economică și, da, de sorginte culturală, ideologică la o adică. Parte consistentă și vitală a flancului estic, România deschisă, inteligentă, poate cere SUA să se rețină în materie de politici ale diversității, de gen sau de alt fel. Tocmai că acceptanța bazei electorale este esențială, oricât am goli faptic democrația de miez, nimeni nu se poate juca tocmai cu mecanismele identitare, iar americanii înțeleg între timp bine asta. Ar fi suficient să ne uităm la paradigma actuală a relației dintre SUA și America Latină: de la dictaturile militare susținute explicit de CIA și alte servicii s-a ajuns la politici locale reale, fie și cu riscuri, dar oricum neglijabile în raport cu un potențial antiamericanism pe bază marxistă, anticapitalistă. Cum credem că un Maduro este „lăsat” să își facă de cap în Venezuela sau cum un anarhocapitalist ca Milei – vedeți cadoul făcut de el lui Zelenski în ziua depunerii jurământului, adică ieri – ajunge președinte al Argentinei? Iarăși, nimic nou sub soare: dacă vrea să dureze, puterea se însoțește cu inteligența.

Revenind la AUR, problema de fond este că mesajul lor de bază este lipsit de realism. Da, în narativul seducător al unei permanente campanii electorale, ce spune acest partid entuziasmează, convinge emoțional, dar nu rezistă la un minim examen. Mai ales când vezi ifosele unui Președinte sas care nu își mai ascunde lipsa de empatie față de țara pe care pretinde că o reprezintă, îți apare limpede că oferta AUR este acceptată. Dar asta este o mare, periculoasă și toxică, inabil ascunsă, capcană. Chiar și dacă ar câștiga majoritatea absolută, AUR tot nu poate face mai nimic din ceea ce promite: de la administrație la raporturile dintre autoritățile centrale și cele locale, ai nevoie de mult timp și de mari resurse umane pentru a schimba la propriu fața unei țări. Or, în contextul economic actual, deosebit de fragil (inclusiv din pricina saltului tehnologic care ne face să părem curtea din spate a IT-ului), cu sunetele rachetelor în urechi, pe fundalul alegerilor din SUA, este la limita miracolului ca cineva, oricât de bine intenționat, să facă complet altceva decât guvernările anterioare. Da, schimbări de accent, numiri punctuale, ceremonial mai amplu, solemnități și simboluri – un stat poate fi „reinventat”, dar nu reformat cu adevărat. Mai ales dacă, ignorând pământul, ai o relație suspectă cu cerul.

Iar aici intervine rolul Bisericii Ortodoxe majoritare. Poziția BOR nu este nici pe departe compatibilă cu izolaționismul de tip suveranist. Chiar deloc. Războiul din Ucraina ne găsește într-o situație dramatică: avem interese pastorale în Bucovina, încercăm să dăm un curs nou la Chișinău. BOR este un actor internațional despre care nu se scrie prea mult, dar cu șantiere de anvergură. Ele depind, pentru a se împlini, de o bună coordonare inter-ortodoxă, adică de Patriarhia Ecumenică. Patriarhul Daniel este deplin conștient de toate implicațiile, inclusiv de cele politice, nefiind în poziția de a urma o cale strict românească, zicând așa. Inclusiv radicalizarea pe rețetă AUR a diasporei nu cade bine, la fața locului, în curând trebuind să ne coordonăm mai strâns cu celelalte Ortodoxii naționale. De fapt, scurtând, Bucureștiul ar putea fi un ideal loc de împăcare, de reafirmare a comuniunii Ortodoxiei europene, iar pregătirea acestui posibil rol nu are nevoie de stridențele AUR. Am mai spus: După Creta urmează România și apoi, fatalmente, SUA. Aceasta este foaia de parcurs, la scară istorică, evident.

Fraților ierarhi și preoți le amintesc că mandatul lor, al nostru, este umanitatea. Noi nu propovăduim românitatea, ci le aducem Vestea cea Bună românilor în limba care este și a noastră, celor care au, asemeni nouă, tradiții și obiceiuri. Biserica lui Hristos nu poate fi confiscată tribal. Da, avem o cultură națională, jaloane ale devenirii în timp, dar toate la un loc nu scad din responsabilitatea față de tot omul care vine/pleacă din lume. Entuziasmul filetist al multora, exprimat inclusiv prin veșminte tricolor (ce oroare cromatică!), nu are bază evanghelică. Mai mult și mai grav: cine idolatrizează specificul local nu mai poate fi instituție a alterității, ajungând la rândul lui decor, ciucur, clop sau curea de opincă. Or, Evanghelia, răgușesc tot spunând, este a tuturor oamenilor, din toate timpurile, din toate culturile. Bref, nu vă lăsați duși de valul AUR. Vă sărăcește, chiar dacă promite bani!

Una peste alta, AUR poate fi opțiunea unor oameni fără hartă în casă, dar destinul României este mai complex și mai larg. Nu îi suspectez pe toți susținătorii AUR de ticăloșie. Dimpotrivă. Cred sincer că unii sunt onești, că nu au agende ascunse sau că vor privilegii. Nu, nu. Dilema morală și politică este alta: după ce ai trezit atâtea speranțe, cum ai să gestionezi neonorarea lor? Bine, dar care este alternativa? Banal, întărirea și motivarea arhitecturii actuale de partide, din care AUR are tot dreptul să facă parte, dar nu ca sursă de probleme, ci de soluții. Patriotismul tâmp nu duce niciunde. Viitorul României este în lume, nu în periferia iubirii maladive de sine. La urma urmelor, am fi știut noi că suntem români dacă nu ne spuneau asta alții?