Cotrocenii (file de poveste recentă)

Pe Iohannis l-am întâlnit prima dată la reședința ambasadorului Germaniei de la București. Eram de doar câteva luni numit la conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER). Predecesorul meu, Andrei Muraru, își croia în epocă drum spre urechile celui care avea să ajungă Președintele României. Un rol esențial îl juca soția acestuia, cum aveam să aflu, adică legăturile de famiglie între primarul Sibiului și conducerea băncii care i-a creditat achizițiile unora dintre case. La acea oră nu știam însă nimic despre ei. Mă uitam și făceam constatări antropologice, așa zicând. Studiam „animalele politice”. Ce m-a uimit nu era servilismul – să fie meteahna celor din servicii? – accentuat al lui Muraru, cumva de așteptat din partea unor oameni mici care nu au stat pe lângă unii cu adevărat mari, că asta văd zilnic în Biserică, la vârf, ci mai ales trufia sasului, neobișnuită pentru germanul comun formatat postbelic în termenii unei decențe chiar și enervante. Șocant pentru mine, vorbitor cvasi-nativ de germană – nu, nu am rădăcini, învățând limba abia la 21 de ani! –, a fost nemțeasca lui: ternă, fără nicio volută, insipidă și greoaie, cu poticneli inexplicabile, de unde am priceput, retrotraducând mental, că el gândește întâi în dialect și apoi traduce într-un fel de Hochdeutsch. Una peste alta: fix ca limba română pe care o folosește în raporturile cu populația care l-a ales în necunoștință de cauză.

M-am întâlnit ulterior cu el și în alte contexte. O dată, pe scările care duceau spre sala Rondă de la (fostul) Intercontinental, m-a salutat pe mine, dar pe Andreea, însărcinată, nici nu a băgat-o în seamă. Un asemenea misoginism necontrolat am văzut doar la unii ierarhi. Altă dată, tot înainte de a fi ales, fix la o Zi Națională a Germaniei, pe 3 octombrie, l-am consolat, spunând deschis că invitatul „special” din partea României la eveniment – generalul de izmene Găbiță Oprea – este un mare, inconturnabil și evident bou. Mi-a surâs cu o satisfacție care nu mi-a plăcut. Era încântat de existența boului! Mi s-a părut stingher, provincial, pus să joace un rol pentru care, de fapt, nu era pregătit, avantajul lui din teren fiind exclusiv prostia celorlalți. Un tâmpit printre tâmpiți. Corupt, adică la egalitate, era/este oricum. În fine, ne-am mai zărit, din public, de câteva ori, inclusiv când, la inaugurarea Monumentului „Aripi” dedicat rezistenței anticomuniste din Piața Presei Libere, citea mecanic un discurs infect scris de același Muraru. Mi-a aduc aminte că am comentat ulterior cu președintele Emil Constantinescu prestanța jenantă a cuiva care în chip vădit nu înțelege nimic din istoria recentă a țării pe care chipurile o reprezintă.

Instituțional, ne-am contrazis public pe marginea Legii aberante care impune penalități, inclusiv închisoarea, celor care exultă memoria criminalilor de război declarați ca atare de instanțele sovietice de ocupație, dar care nu spune absolut nimic despre criminalii comuniști înșiși. Au urmat ani întregi de hărțuire, de presiuni, de amenințări, de intervenții ale unora ca Florian și Ioanid, să fiu demis. Până când, într-o seară, după o discuție aprinsă ca formă și bună în substanță cu Prim-Ministrul epocii, am plecat direct de la Guvern la Partenerul strategic, peste baltă, clarificând cumva lucrurile. Despre asta, altă dată și după câțiva ani. În esență: virajul rapid al lui Iohannis către teme cu care este complet paralel, precum Holocaustul, după ce inițial, ca prim act oficial, avea să îl decoreze pe Octavian Bjoza, fostul deținut politic anticomunist, la acea oră președinte al Asociației Foștilor Deținuți Politici și Deportați din România (AFDPR), mi-a arătat chipul hâd al politrucului român doar cu buletinul, al celui despre care vorbea, fără să își dea seama ce spune, chiar el. Nu, nu îl țineam încă de rău, ci doar de oportunist, de om slab. Până când am avut dovada că este și una și alta, împreună și la pătrat.

La un moment dat, s-a anunțat Vizita de Stat a Președintelui Germaniei în România, Joachim Gauck. Cunoscându-ne, în trecere, amândoi teologi, el: pastor evanghelic, eu fiind prezentat frecvent în Germania ca un „Gauck al românilor” (sic!), am fost pus de Cancelaria de la Berlin, în colaborare cu Ambasada de la noi, pe lista invitaților la dineul de la Cotroceni. Am și primit invitația, cam pe la ora 11 dimineața. Cristina, secretara mea de atunci, nu și-a putut ascunde uimirea, știind cine sunt, de fapt, cotroceniștii. Eu am luat-o ca fiind o expresie a normalității, dincolo de conflictele inerente unei democrații, unei societăți care se dorea, atunci precum și azi, libere. La mai puțin de o oră, tot de la Cotroceni mi-a sosit dezinvitația. Că a fost o eroare, că își cer scuze etc. Acum eu eram uimit, iar Cristina confirmată în părerile ei sănătoase, realiste. Am pus mâna pe telefon și am vorbit cu Ambasadorul și cu Andrei Pleșu, președintele societății româno-germane. Stupoare! Nu își puteau imagina cum de s-a ajuns la așa ceva. Am sunat pe firul scurt direct pe Președinte. Ocupat, ședințe, etc. După alte două ore, dezambiguizarea: Muraru, văzându-mă pe listă, m-a șters. Stupoarea s-a transformat în revoltă. Ambasadorul spumega, iar Pleșu amenința că nu mai vine la dineu. Oameni întregi la cap, nimeni dintre noi nu dorea să accepte că o Președinție de Stat se comportă în halul acesta. Dacă mai dura șarada, ar fi aflat și Gauck. Oricum, eram convins să îi spun chiar eu, cu prima ocazie (i-am povestit, dar mai târziu, la Berlin, când nu mai era în fruntea Statului german). Finalul provizoriu: am fost pentru a doua oară, în câteva ore, invitat iarăși. Excelența Sa, Domnul...

Între timp, plictisit de miticismul sasului, mi-am luat fetele și am plecat la Oradea, la Băile Felix. Telefonul suna insistent. Acum Cotroceniul dorea să se asigure că ajung, că nu se transformă povestea într-un afront față de musafir. Eu ignoram nu fără ceva amuzament tot acest balet. În final, mi-am venit în fire și mi-am dat seama că nu este cazul să mă răzbun pe prostia locatarului, ci să onorez invitația. Întâi de dragul lui Gauck și apoi al formidabilului Andrei Pleșu și al ambasadorului, un om înțelept cum nu mai găsești nici în diplomația lor „înverzită” de pe Spree. Zis și făcut. Nu aveam/am smoking, dar puteam să port un sacou negru. Am unul din cea mai bună ștofă, de la Brioni. Dar cu papion, se cerea în invitație. Am cumpărat unul într-un mall din Oradea, alături de fetele mele fiind și gazda noastră minunată, Părintele Vasile Bota. A doua zi, seara urmând să fie evenimentul, am zburat foarte devreme de la Oradea la București, am trecut scurt pe la birou, am semnat ceva acte, am mai rânduit una-alta, și am ajuns acasă. Nedormit, obosit, am intrat într-un somn profund. Nu am auzit nimic, nici pe domnul Gheorghe, șoferul, nici telefonul. Tun. Parcă mă întorceam de pe front. M-am trezit spre dimineață, sărind ca ars. Hainele erau pregătite pe suport, invitația alături, dar ceasul îmi arăta că nu mai am unde să mă grăbesc. Mai târziu, la Biblioteca Națională, m-am văzut cu Gauck și Pleșu, protagoniștii unei foarte bune discuții, în care am intervenit la rândul meu, despre schizofrenia memorială a Europei, Holocaust versus Gulag, șefa protocolului de la Cotroceni întrebându-mă îngrijorată și repetitiv dacă sunt bine. Sigur, mulțumesc, dar il Presidente?

La mulți ani!