20 de ani de la eșuarea semnării ”Memorandumului Kozak”

La 25 noiembrie 2003, semnarea textului unui Memorandum care prevedea federalizarea Republicii Moldova și legalizarea trupelor ruse de ocupație (2000 de ostași) pe teritoriul ei până în 2020 a eșuat. Memorandumul a fost redactat pe parcursul mai multor luni în strictă confidențialitate de către Mark Tcaciuk, pe atunci consilier al Președintelui Voronin și de Dmitrii Kozak, șef adjunct al administratiei președintelui rus. La 25 noiembrie 2003, președintele Putin (care trebuia să sosească la Chișinău) și-a anulat vizita după ce președintele Voronin i-a spus că nu va mai semna documentul parafat.

Într-un interviu difuzat de postul național de televiziune în seara zilei de 26 noiembrie, președintele Voronin a expus câteva motive pentru care nu a semnat „Memorandumul Kozak”: 1) în ajunul semnării documentului între el şi liderul de la Tiraspol, Smirnov, au apărut divergențe, printre acestea fiind faptul că Smirnov n-a acceptat ca Memorandumul să fie semnat şi de başkanul UTA Găgăuzia Tabunşcik; 2) în ultima variantă a documentului republica lui Smirnov figura cu denumirea de „Republica Moldovenească Nistreană” (RMN), „deşi în toate documentele semnate, cu începere din 1992, acest teritoriu era numit Transnistria”; 3) o „condiţie a Chişinăului a fost ca, pe durata perioadei de demilitarizare a Republicii Moldova, garanţiile militare să fie asigurate de statele OSCE, sub mandatul acestei organizaţii. O prevedere în acest sens urma să fie introdusă în textul memorandumului, însă, în scurt timp a apărut declaraţia lui Smirnov, conform căreia trupele ruse de menţinere a păcii ar trebui să rămână în R.Moldova încă 30 ani”, a declarat Voronin.

Evident că explicaţiile preşedintelui Voronin au fost nu doar incomplete ci şi distorsionate. Voronin, pentru a nu-l blama pe Kozak, reprezentantul lui Putin, l-a criticat aspru pe locotenentul acestuia, Smirnov. Adevărul e că, Voronin a parafat textul „memorandumului Kozak”, inclusiv cu articolul 18, care prevedea printre altele ”dislocarea pe teritoriul viitoarei Federații în perioada de tranziție până la demilitarizarea totală a țării, dar nu mai târziu de 2020, forțe de pacificare de stabilizare ale Federației Ruse în număr nu mai mare de 2000 oameni, fără tehnică militară grea și armament”, dar la îndemnul partenerilor occidentali și sub presiunea protestatarilor ieșiți în stradă nu l-a mai semnat.

Conform relatărilor mass-media, președintele Voronin a fost sfătuit să nu semneze Memorandumul Kozak de către Jaap de Hoop Scheffer, Președintele în exercițiu de atunci al OSCE, de Înaltul reprezentatnt al UE pentru politică externă și securitate comună, Javier Solana, de către ambasadoarea SUA în Republica Moldova, Heather V. Hodges ș.a. Ministrul rus de externe de la acea vreme, S. Ivanov, în cadrul conferinței de presă ținută la Kiev după ședința Consiliului miniștrilor de externe ai CSI din 26 noiembrie 2003, iar apoi și la Consiliul Ministerial al OSCE de la Maastricht, a explicat nesemnarea memorandumului Kozak prin „presiunile asupra conducerii Moldovei din partea unor state și organizații” (MC.DEL/11/03; 1 December 2003).

În opinia noastră, Voronin nu a semnat documentul parafat chiar de el nu pentru că a ascultat de sfaturile venite din Occident, dar din cauza fricii oamenilor ieșiți în stradă. În continuare vom încerca să argumentăm cele susținute aici.

Filmul evenimentelor, în care am avut un rol marginal.

Vizita președintelui Putin la Chișinău pentru a semna „Memorandumul Kozak” era pregătită în strictă confidențialitate și urma să aibă loc la 25 noiembrie 2003. Se dorea ca societatea civilă din Moldova (care se opunea federalizării țării) și partenerii occidentali ai Moldovei să fie puși în fața faptului împlinit. Planul însă a eșuat datorită unui angajat al MAE, căruia i s-a încredințat pregătirea dosarului vizitei. Astăzi, după 20 de ani de la eveniment, cred că-i pot face public numele. Este vorba de VLAD LUPAN, în prezent lector la o universitate din SUA.

Vlad mi-a fost coleg și bun prieten în una din direcțiile pe care am avut ocazia să le conduc în anii 90 în MAE-ul moldovenesc. Încredințându-i-se, pe linia MAE, pregătirea dosarului vizitei a aflat că documentul parafat și pregătit pentru semnare nu doar că federaliza Moldova, dar conținea și un articol care ar fi legiferat prezența trupelor ruse pe teritoriul Moldovei până în 2020. A înțeles că trebuie să facă publică intenția lui Voronin și m-a sunat să mă întrebe „ce se poate de făcut”. Gestul său a fost de un curaj greu de apreciat, deoarece nu era sigur că telefoanele nu sunt ascultate. Își risca jobul și cariera.

În ce mă privește, eram angajat în calitate de Consilier al Înaltului Comisar OSCE pentru minorități la Haga și mă aflam în aeroportul din Amsterdam pentru a mă îmbarca spre Georgia. Luând notă de cele aflate de la Vlad, primul la care m-am gândit a fost prietenul meu Vladimir Socor, cu care comunicam frecvent la acea vreme. Domnul Socor m-a întrebat dacă „sursa” mea este credibilă.

Dându-i asigurări că „sursa” mea e de încredere, dl. Socor a sunat-o pe ambasadoarea SUA în Republica Moldova, Heather V. Hodges, care nu avea habar de venirea lui Putin la Chișinău, pe șeful misiunii OSCE în Moldova, ambasadorul William Hill, precum și pe alți ambasadori (inclusiv al României) pe care dl.Socor îi cunoștea personal și care la fel nu cunoșteau nimic despre venirea lui Putin la Chișinău. V.Socor a mai sunat atunci pe unii lideri ai opoziției (Serafim Urecheanu, Iurie Roșca) și pe reprezentanți ai societății civile (Oazu Nantoi, Anatol Țăranu) care au luat contact cu corpul diplomatic acreditat la Chișinău și au chemat oamenii în stradă pentru a protesta împotriva Memorandumului Kozak.

În decursul a câteva ore, au ieșit în stradă câteva mii de oameni, fiind constituit și un Comitet pentru Apărarea Independenței și Constituției Republicii Moldova. La 24 februarie, Comitetul a lansat și un Apel, în numele partidelor politice și ai reprezentanților societății civile, în care solicitau Președintelui și Guvernului „să ia atitudine deschisă și oficială de respingere a Memorandumului Federației Ruse; să își reconfirme poziția fașă de prezența militară rusă pe teritoriul țării și să ceară Rusiei să îndeplinească angajamentele ei internaționale de retragere a trupelor și munițiilor de pe teritoriul Republicii Moldova până la sfârșitul acestui an; să ceară implicarea directă a SUA, a UE și a statelor vecine, România și Ucraina, în soluționarea diferendului transnistrean.

2. Conducerea Parlamentului Republicii Moldova să convoace de urgență o ședință extraordinară și specială a legislativului în problema Memorandumului Federației Ruse, cu participarea membrilor Comitetului pentru Apărarea Independenței și Constituției Republicii Moldova și transmisiunea în direct a acestei ședințe”. Printre alte solicitări, Apelul chema „toți cetățenii Republicii Moldova să se pătrundă de gravitatea momentului politic și să manifeste activ și solidar în apărarea independenței și a regimului constituțional al țării. Să venim cu toții, începând cu ziua de miercuri, 26 noiembrie 2003, orele 10.00 în centrul Chișinăului, pentru a ne apăra țara și Constituția. Declarăm că în cazul în care președintele Voronin va încălca jurământul (art. 79) și Constituția (art. 1,2, și 142) și va semna Memorandumul impus de Rusia, vom cere demisia lui imediată și anunțarea unor alegeri parlamentare anticipate.”(vezi „Flux”, n3. 130, 25 noiembrie 2003).

Mobilizarea într-un front comun a partidelor de opoziție și a societății civile a dat roade. În dimineața zilei de 25 noiembrie, Președintele Voronin l-a informat pe Președintele Putin că nu va semna Memorandumul. Legenda urbană spune că Putin era în drum spre aeroport când a primit apelul președintelui moldovean și că la primirea veștii a reacționat cu o furie furibundă. Nu știm dacă a fost așa sau altfel, știm însă cu certitudine că Voronin și Putin nu au mai vorbit la telefon timp îndelungat. 

Frica – sfetnic bun

După eșuarea semnării Memorandumului, președintele Voronin, în unele interviuri acordate presei prezenta gestul său de a-i spune „nu” lui Putin ca pe un act de mare curaj. În realitate, Voronin nu a semnat „Memorandumul Kozak”, considerăm noi, nu manifestând curaj, ci din din teamă că ar fi putut avea soarta lui Șevarnadze ori chiar a lui Ceaușescu.

Evenimentele de la Chișinău despre care am vorbit mai sus se desfășurau chiar la o zi după așa numita ”revoluție a trandafirilor” din Georgia, când după 20 de zile de proteste, la 23 noiembrie, liderii partidului de opoziție „Mișcarea Populară” Mihail Saakashvili, Nino Burjanadze și Zurab Zhvania au pătruns în clădirea parlamentului de la Tbilisi forțându-l pe președintele Eduard Șevarnadze să cedeze puterea opoziției.

Dacă evenimentele de la Tbilisi au încurajat opoziția de la Chișinău, finalul evenimentelor din Georgia l-au speriat pe Voronin, temându-se că și el ar putea împărtăși soarta președintelui georgian. Voronin știa cât de repede pot degenera evenimentele în stradă, ținând bine minte evenimentele din 10 noiembrie 1989, pe când era ministru de Interne al RSSM. Atunci, după cum se știe, din cauză că trupele din subordinea generalului Voronin au bătut în mod bestial mai multe persoane, câteva sute de oameni au atacat cu pietre și sticle incendiare sediul Ministerului de Interne, iar forțele acestui minister au fost la un pas de a utiliza armele împotriva demonstranților. Despre frica pe care a tras-o Voronin atunci şi întreaga conducere a republicii vorbește faptul că aceasta, speriată de evenimentele din jurul sediului MAI, a cerut Moscovei trimiterea de trupe speciale la Chișinău. După cum s-a aflat mai târziu, în noaptea de 10 noiembrie 1989 pe aeroportul Chișinău aterizaseră 11 avioane militare cu peste două mii de militari ai unor unități speciale ale MAI al URSS. 

În zilele de 23-24 noiembrie 2003, la Chișinău unii protestatari cereau liderilor Comitetului pentru Apărarea Independenței și Constituției Republicii Moldova ocuparea Președinției Moldovei și arestarea lui Voronin. Acesta din urmă, fiind la curent cu cerințele protestatarilor și îngrijorat de direcția ce o puteau lua evenimentele, a decis că e mai bine să piardă încrederea lui Putin, decât fotoliul de președinte. L-a sunat pe Putin și i-a spus că nu va semna memorandumul Kozak. A evitat astfel atunci o „revoluție a trandafirilor”, dar nu pentru mult timp - în aprilie 2009 , a pierdut puterea în urma „revoluției twitter”.