VIDEO. Istoria DEMNĂ a României. Drumul Crucii, spre beatificare, a celor 7 episcopi martiri ai Bisericii Greco-Catolice. Lagărul de la Mănăstirea Căldărușani și iadul de la Sighet: ”Băgăm bivolii în grajd!”

Scriitorul, traducătorul și teologul Cristian Bădiliță prezintă, pe Facebook, Drumul Crucii, spre beatificare, a celor 7 episcopi greco-catolici martiri. Până acum, prezentarea este expusă în cadrul a două înregistrări video, cărora li se va adăuga și o a treia, ultima. 

În cele ce urmează, Podul.ro publică explicațiile pe care domnul Cristian Bădiliță le face în cea de-a doua înregistrare (pe care o puteți viziona mai jos), referitoare la perioadele pe care episcopii le-au petrecut în lagărul de la Mănăstirea Căldărușani și în iadul de la închisoarea Sighet. 

”Cei șase episcopi – Frențiu, Bălan, Rusu, Hossu, Aftenie și Suciu – au stat închiși la vila patriarhală de la Dragoslavele, între 31 octombrie 1948 și 26 februarie 1949. Așadar, aproape patru luni. 

Pe 26 februarie 1949 ei au fost transferați la Mănăstirea ortodoxă Căldărușani, la nord de București. Atât de ”profesioniști” erau tovarășii – mă refer la șoferi și la agenții de Securitate care-i însoțeau pe episcopi –, încât nu cunoșteau nici drumul. S-au rătăcit noaptea, trecuseră de mănăstire și au fost obligați să apeleze la oamenii din împrejurimi. Au ajuns după miezul nopții la mănăstire, în noaptea de 26 spre 27 februarie. 

În după-amiaza de 27 februarie au sosit la Căldărușani și preoții care fuseseră duși și întemnițați la mănăstirea Neamț, în octombrie. Între ei se afla și Tit Liviu Chinezu. 

Așadar, la Căldărușani, la sfârșitul lunii februarie a anului 1949 au fost adunați toți cei care fuseseră arestați în octombrie 1948: episcopi, preoți canonici, protopopi. Rămâne în sarcina istoricilor să lămurească motivul exact pentru care cele două loturi au fost trimise în două proprietăți ale Bisericii Ortodoxe Române, Dragoslavele și Neamț. Presupunerea mea bazată pe logică este că puterea comunistă și Patriarhia Ortodoxă contau, la început, pe o soluție cât de cât pașnică de convertire, de lămurire. La Dragoslavele, episcopii greco-catolici trebuiau lămuriți, convertiți la ortodoxie cu oferte grase – adică funcții înalte de episcopi ortodocși, chiar mitropoliți. La Neamț, într-un mediu monahal ortodox, se conta pe același rezultat. Au trecut însă patru luni și nu s-a văzut absolut nimic concret. Episcopii și preoții greco-catolici arestați au rămas foarte ferm pe poziția lor. 

Se va trece, așadar, la etapa intermediară, aceea de mănăstire-lagăr. Ambele grupuri – episcopii și preoții – au fost reunite. Erau peste 30 de persoane. Au rămas la Căldărușani un an și trei luni, într-un perimetru delimitat de spațiul călugărilor ortodocși, perimetru care era împrejmuit cu gard din sârmă ghimpată și păzit de soldați înarmați. 

La Căldărușani, protopopul Tit Liviu Chinezu a fost consacrat episcop – deci, episcop în clandestinitate, consacrat în cursul anului 1949.

Vasile Aftenie va fi scos foarte curând din rândul confraților săi de la Căldărușani, chiar la începutul anului 1949, imediat după ce au ajuns acolo, și a fost dus la anchete, în București. Apoi va fi internat în pușcăria Văcărești, unde va muri, în anul 1950, din cauza bătăilor și torturilor îndurate. Va fi înmormântat în Cimitirul Bellu de către un preot romano-catolic, pe cruce fiindu-i trecute doar inițialele V A și anul morții, 1950. La mormânt va începe un adevărat pelerinaj, unii dintre credincioși afirmând că acolo au avut loc mai multe vindecări miraculoase. 

Tot de la Căldărușani a fost scos, după Vasile Aftenie, în mai 1949, și episcopul Ioan Suciu și dus la anchete, în București. Își va revedea colegii abia la Sighet. 

Trebuie spus că și aici la Căldărușani s-au găsit călugări ortodocși de omenie pe care episcopul Hossu îi menționează, îi amintește, aceștia ajutându-i cum au putut pe cei întemnițați. De pildă, povestește episcopul Hossu în ”Credința noastră este viața noastră”, că un asemenea călugăr le trimitea din când în când informații despre situația politică internă și internațională, în interiorul unor cartofi. Găurea un cartof, introducea acolo scrisoarea, veștile respective cu informațiile proaspete, apoi azvârlea cartoful peste gardul cu sârmă ghimpată. 

După un an și trei luni, arestații de la Mănăstirea Căldărușani au fost duși în două dube la închisoarea din Sighet, unde se afla deja crema oamenilor politici interbelici – Maniu, Gheorghe Brătianu, Ion Mihalache, Tătărăscu și așa mai departe. La Sighet, lotul episcopilor și preoților greco-catolici a ajuns pe 25 mai1950.

Din primul minut și-au dat seama ce îi așteaptă. Un caraliu, rânjit obraznic la ei, strigând ”Băgăm bivolii la grajd!”. Ăsta era nivelul. ”Băgăm bivolii la grajd!”. Elita României fusese coborâtă la nivelul bivolilor de noii stăpâni cu studii de văcari. 

În vara aceluiași ani, la Sighet a fost adus și episcopul Suciu, care, așa cum spuneam, fusese scos din grupul celor arestați la Căldărușani și dus la anchete la București. Abia acum, în vara lui 1950, își reîntâlnește colegii la Sighet. 

În această sinistră pușcărie aveau să moară din cauza condițiilor absolut inumane episcopul de Oradea, Valeriu Traian Frențiu, pe 11 iulie 1952, iar un an mai târziu, pe 27 iunie 1953, tânărul episcop Ioan Suciu. Ambii și-au dat sufletul în celula 44, unde înaintea lor se stinsese episcopul romano-catolic Durcovici. 

Două episoade aparent minore, dar semnificative, care pun în lumină delicatețea sufletească a celor doi episcopi care au murit primii la Sighet. La un moment dat, episcopul Frențiu își procurase o bucățică de săpun parfumat și o ținea sub pernă, ca să poată suporta cât de cât duhoarea din încăpere, pentru că tinetele cu fecale erau ținute în camera unde viețuiau. Când și-a presimțit moartea, s-a apropiat de Iuliu Hossu, i-a strecurat în mână, discret, bucățica de săpun, și i-a spus ”Ți-o dau ție”, ca un copil. A fost ca un cadou testamentar.

Al doilea episod aparent minor, dar semnificativ. Episcopul Suciu avea stomacul făcut praf. Nu putea mânca decât foarte puțin și mai mult lichid, iar bestiile de la pușcărie s-au îndurat și i-au aprobat un regim care includea și un pahar cu lapte, zilnic. Dar el împărțea și acest mic pahar cu lapte, îl împărțea cu cei din cameră, și marea lui frământare înainte de a muri era că tovarășii lui de cameră nu vor mai putea bea din acel pahar cu lapte, după moartea lui, pentru că doar el avea dreptul să primească lapte în celulă. 

După moartea lui Stalin, regimul de detenție s-a mai îmblânzit puțin, cel puțin sub aspect alimentar. Dintre cei șase episcopi, câți fuseseră în arestul de la Dragoslavele, trei muriseră: Vasile Aftenie, la Văcărăști, cum am spus, Traian Frențiu și Ioan Suciu la Sighet.

Pe data de 4 ianuarie 1955, episcopii Hossu, Bălan și Rusu vor fi scoși din închisoarea de la Sighet, așadar, după aproape cinci ani de zile, dar nu și eliberați.

La zece zile după plecarea lor de la Sighet, proaspătul episcop, care fusese consacrat la Căldărușani – Tit Liviu Chinezu – va muri și el, singur, într-o celulă înghețată, și va fi îngropat fără cruce, evident, undeva în cimitirul rutenilor din Sighet, după mărturia episcopului Hossu”.