Preotesele (pentru Andreea, Alina, Cristina și celelalte frumoase ale Duhului)

sunt continuatoarele reale, în trup, muncă și suflet, ale aparent inabordabilei Sfinte Sofia, adică a înțelepciunii, cu sau fără majusculă. Fără ele, Biserica noastră nu ar fi nu doar mai săracă, ci fundamental tâmpă, străină, ideologizată, militarizată. Militia Christi. Cea despre care a scris un protestant înverșunat ca von Harnack. Nu este absolut deloc de mirare că problema celibatului este pusă obsesiv în discuție de cei care critică, din dragoste sau interes, Catolicismul. S-a văzut, recentissim, și la ultimul Sinod de la Roma. Istoria acestei concepții, adică a celibatului, este lungă și complexă, fapt pentru care nu o rezum aici. Rahner sau Denzler, de pildă, dar și alți teologi și istorici au făcut-o convingător, inclusiv argumentând rațiunea lui de a fi. În Ortodoxie, slavă Domnului!, preotul de parohie se poate și chiar trebuie să fie căsătorit. Nu și ierarhia care îl determină, controlează și sancționează. Acest aparent banal dat, pentru că antropologic, nu reprezintă doar o diferență de trăire, de activitate hormonală și balet nocturn, ci baza, oricât de uimitor pare, a însăși ierarhiei. Cu alte cuvinte, cei fără femeie (oficială și încredințată sacramental) îi conduc pe cei care au una (sau încă una, după caz și potență). Din acest punct de vedere, să fiu iertat, catolicii sunt, exclusiv teoretic, coerenți: niciunul nu se însoară, chiar dacă mulți se mărită. Din această dilemă nu putem ieși decât lăsându-i pe călugări în pace, iar chestiunile de cuplu urmând să le tratăm de la egal la egal, adică de la pățit/experimentat la pățit/experimentat. Cum se spune atât de plastic: binele învinge, adică iubirea.

PS Cum ar fi o Duminică dedicată preoteselor? Sigur, alta decât cea a mironosițelor, că altfel nu scapă, săracele, de "concurență"!

PSS Preotesele "rele" nu contrazic cele spuse, așa cum nici monahii nu sunt toți niște frustrați, dornici să se "rezolve" ajungând despoți!