Rușii ucid ucraineni în Ucraina, dar în Europa mănâncă în aceleași restaurante cu ei, le zâmbesc fără scrupule și îi mint că ar fi ”ucraineni”. Ce am văzut la Berlin / Anna Neplii

Fiind prinși, de mai bine de un an, într-un cumplit război de supraviețuire, pentru ucraineni pare că nu mai există altă realitate nicăieri altundeva. Totuși, dacă părăsești granițele Ucrainei măcar o dată, îți dai seama imediat că se poate și altfel, că realitățile militare dure și gri se limitează numai la frontierele ucrainene. 

Viața continuă în țările din jurul nostru, dar parcă nu eram conștientă de acest lucru. Trecând dintr-o realitate în alta, te confrunți cu o anumită disonanță. În afara Ucrainei, viața pare artificială, parcă ar fi clădită pe problemele unor copii. Dacă n-ar fi fost invazia rusească, noi, ucrainenii, am fi trăit la fel ca toți ceilalți. Însă din pricina războiului, viața însăși pare suprarealistă acum. 

Cea mai mare dificultate pentru un ucrainean care iese din Ucraina este întâlnirea cu rușii. Când s-a întâmplat să-i văd, mi-am dat seama că viața lor nu s-a schimbat prea mult. Au posibilitatea de a călători, își fac vacanțele unde vor, muncesc sau desfășoară afaceri de succes în străinătate. De asemenea, au posibilitatea de a folosi surse rusești în exteriorul țării și de a-și transmite sprijinul pentru agresiunea rusă împotriva Ucrainei. 

Dincolo de asta, rușii pot trăi în pace pe teritoriul țării lor, în timp ce trupele rusești săvârșesc genocid în Ucraina. Ucrainenii nu mai pot avea o viață liniștită, nu mai au siguranța zilei de mâine. Le mor copiii și nepoții în primele linii. 

Și cu toate astea, din când în când apare ideea că rușii ar fi la fel de victime ca ucrainenii din cauza regimului dur de la Kremlin și a propagandei putiniste. Nimic mai fals. E de ajuns să amintim exemplul numeroșilor ruși, care, deși sunt stabiliți în străinătate și au acces la un număr mare de surse independente de informații, aleg totuși să susțină genocidul pe care trupele rusești îl săvârșesc împotriva poporului ucrainean. După înțelegerea mea și a majorității ucrainenilor, asta e ca și cum, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, germanii ar fi călătorit în jurul lumii purtând bannere în sprijinul lui Hitler. 

Am fost la Berlin timp de o săptămână și am văzut un număr destul de mare de ruși. Evident, mi-a stârnit o mare repulsie faptul că afișau simbolurile rusești. Au steaguri expuse prin multe părți ale orașului. Există și o cafenea ”rusia”. N-aș fi crezut niciodată că numai simbolismul lor ar putea stârni o asemenea furtună de emoții în mine. Am văzut ruși care se plimbau tacticoși pe străzi și ruși care lucrau în domeniul hotelurilor și al restaurantelor. Pentru urechea unui slav este foarte ușor de distins, după numai câteva cuvinte, între limba rusă și orice altă limbă slavă. Așa că am știut prea bine pe cine aveam în față. 

Înainte de începutul invaziei la scară largă, toți rușii își declarau cu mândrie țara de origine. Acum puțini mai fac asta. Deci nu mai e atât de prestigios să fii rus? De exemplu, a trebuit să vorbesc cu niște persoane care, imediat ce au aflau de unde sunt, s-au prefăcut că ar fi ”ucraineni”. De la bun început am înțeles ce se întâmpla, știam prea bine că vorbeam cu ruși, însă i-am lăsat să-și joace partitura mincinoasă, fiindcă nu avea rost să-mi irosesc energia cu certuri ce n-ar fi dus nicăieri. 

Ce am simțit? Sinceră să fiu, chiar nu mă așteptam să experimentez o asemenea gamă de emoții. Era un amestec de furie, de durere, de lipsă de speranță și de frustrare. A fost și mai greu să mă întorc acasă, realizând că, de fapt, mă întorc în război. La granița dintre Polonia și Ucraina m-am simțit literalmente la granița a două realități. Și încă o dată am făcut pasul spre casă, adică spre război.