EXCLUSIV. Protocolul morții. Demnitate și sacrificiu la superlativ: cum își pregăteau moartea partizanii bănățeni conduși de colonelul Ion Uță. Istorii necunoscute

Pentru a nu cădea vii în mâinile securiștilor, partizanii bănățeni conduși de colonelul Ion Uță (foto dreapta sus) aveau un protocol al morții bine pus la punct. În condițiile în care ar fi fost împresurați fără șanse de scăpare, dacă se întâmpla să nu aibă la îndemână un ultim glonț, destinat sinuciderii, sau chiar o ultimă grenadă pe care să o strângă la piept, fiecare luptător avea cusută, în special în gulerul surtucului, pentru a o putea apuca la nevoie cu dinții, o fiolă cu stricnină, care le-ar fi cauzat o moarte rapidă, chiar dacă aceasta ar fi presupus spasme și agonie.  

Evident, prima și cea mai dorită opțiune, într-o astfel de situație fără ieșire, era moartea în luptă. Numeroși partizani au ales această cale eroică (să nu ne ferim de cuvinte!), luptând până la cea din urmă suflare, încercuiți și într-o zdrobitoare inferioritate numerică. Pentru a preîntâmpina riscul de a fi răniți și arestați în viață, au fost și cazuri de luptători care au ales să-și ia zilele. În acest sens, discuția a fost și rămâne sensibilă – vorbim despre partizani creștini, iar unele conjuncturi rămân învăluite în mister, întrucât nimeni nu a supraviețuit ca să povestească. Unele suiciduri pot fi crime, execuții sumare (practică uzitată din plin împotriva partizanilor). 

Alegerea morții – în luptă sau prin suicid – avea rațiuni cât se poate de clare. Arestarea presupunea trecerea prin cele mai abominabile torturi, bătăi și umilințe, existând un risc foarte ridicat ca, distrusă de suplicii, victima să-și toarne foștii camarazi de arme. Este o certitudine că torturile alocate partizanilor atingeau un paroxism al urii, pentru că oamenii aceștia puseseră mâna pe arme și trăseseră în securiști, pe unii lichidându-i. Pe de altă parte, cei mai mulți partizani sfârșeau condamnați la moarte și executați la zid, iar cei care ajungeau în pușcării și lagăre primeau cele mai mari condamnări (pe viață sau 30-25-20 de ani), care semnificau tot un fel de moarte.

E adevărat: decizia de a împușca securiști, milițieni, trădători și turnători (colaboraționiști ai unui regim genocidar) era una extremă, dar vorbim despre legitimă apărare. Majoritatea covârșitoare a partizanilor era alcătuită din oameni nevinovați vânați de Securitate pentru a fi uciși sau aruncați în pușcării, la frig, foame, beznă și moarte. De asemenea, a se lua în calcul că vorbim despre niște oameni ale căror rude directe (părinți și copii) erau stâlcite în bătaie de securiști, arestate sau/și aruncate în pușcării, în timp ce statul comunist terorist le confisca întreaga agoniseală de-o viață. Comuniștii, securiștii și milițenii erau criminalii și teroriștii, NU partizanii. Luptătorii din munți nu mai aveau nimic de pierdut, așa că au ales să nu se lase duși ca niște miei la abator. Sacrificiile și răstignirile lor ne-au luminat bezna ca niște supernove. Cum ar fi fost să ne încalece rușii și comuniștii lor fără ca nimeni să nu moară pentru libertate, ca la un neam de traistă?

În tușe groase, caracteristicile expuse mai sus au fost specifice tuturor grupărilor de partizani din România, nu doar bănățenilor conduși de Ion Uță. Cu toții au luptat în intimitatea morții, asumându-și asta până la ultimele consecințe. Cine suntem noi să-i judecăm? Au plătit cu vârf și îndesat pentru toate cele lumești. Glorie lor!  

(Colonelul Ion Uță, partizan martir)

Transformându-și partizanii într-o veritabilă unitate paramilitară (vorbim despre cea mai ofensivă organizație armată anticomunistă din România), colonelul Ion Uță (un tactician desăvârșit) a adus o inovație ingenioasă și în ceea ce privește acest protocol al morții. El își învăța luptătorii ca, dacă se întâmpla să cadă arestați, ratând sinuciderea recomandată, să mimeze acceptarea unei colaborări cu securiștii astfel încât, în cea de-a 10, a 11 sau a 12 zi, să le promită că îi duce spre ascuzătorile grupării, dar să-i călăuzească spre un loc ales din timp, propice pentru o ambuscadă organizată în inferioritate numerică . E bine de știut că, atât în cursul vieții lui Uță cât și după moartea sa (dimineața zilei de 8 februarie 1949, în apropierea satului Borlovenii Noi), fiecare partizan al grupării își alegea un astfel de loc. 

De notat un aspect esențial: miza unei acțiuni de acest gen NU era eliberarea fratelui de arme – așa ceva ar fi fost de-a dreptul imposibil, întrucât la astfel de misiuni participau sute de securiști, milițieni și soldați. Principala miză era chiar lichidarea partizanului anchetat, pentru a-l scăpa de tortură, umilințe și de pericolul de a turna, în același timp existând și posibilitatea de a provoca pierderi semnificative trupelor de Securitate. Potrivit procedurilor securistice, partizanii care acceptau să trădeze erau îmbrăcați în uniformă, puși în lanțuri cât să poată înainta și împinși în față, tocmai pentru a fi uciși primii în caz că ar fi încercat să înșele autoritățile și să le atragă într-o capcană.

În cele ce urmează vă prezint, în exclusivitate, o serie de fragmente dintr-un amplu interviu pe care mi l-a acordat domnul Nicolae Ciurică (foto sus, la 23 de ani), fost partizan pentru mai bine de 4 ani în organizația colonelului Ion Uță. Pasajele se referă chiar la acest protocol al morții: 

Nicolae Ciurică: Am avut onoarea să-l întâlnesc de multe ori pe Ion Uță, l-am văzut și l-am auzit când își instruia oamenii. Dragul meu, personalitatea colonelului m-a marcat profund, cuvintele lui au rămas cu mine mereu și așa va fi până când oi coborî în mormânt. Dumnezeu să-l odihnească în pace alături de frații de arme. Deseori îi aprind câte o lumânare lângă fotografie. Era un om cu solide principii morale și cu un caracter de fier, un anticomunist desăvârșit. Îmi amintesc perfect învățăturile pe care le transmitea camarazilor. 

Ion Uță ne-a explicat că cel mai cumplit lucru cu putință era să cădem vii în mâinile securiștilor. Asta presupunea tortură permanentă, primejdia era destăinuirea unor secrete și nume. În anchete se scoteau dinți cu cleștele și se smulgeau unghii cu patentul, te băteau și te schingiuiau până te desființau de le ziceai și laptele pe care l-ai supt. Dacă ne-am fi aflat într-o misiune fără scăpare, soluția era una singură: sinuciderea prin împușcare sau otrăvire. 

– Da’ ce-i de făcut, de pildă, dacă adormiți sau mai știu eu ce se-ntâmplă și vă treziți c-un securist călare pe voi? Nu puteți să vă-mpușcați, nu puteți să vă otrăviți. Cădeți vii în mâna lor, da? Închipuiți-vă asta. Ce faceți atunci?, întreba colonelul, luând în calcul toate posibilitățile.

Trebuie spus că partizanii din gruparea Uță aveau cusută în gulerul hainei o fiolă cu stricnină care ne-ar fi adus o moarte rapidă, chiar dacă aceasta ar fi presupus spasme, chinuri și agonie. O țineam în guler ca să poată fi apucată cu gura și spartă-n dinți, dacă s-ar fi întâmplat să fim arestați și încătușați. O fiolă de-asta am purtat și eu. 

– Da, mătușoniule, așa-i, există și riscu’ să ne prindă vii, da’ tot nu spunem nimic, îndurăm pân’ la moarte, răspundeau ortacii. 

Și-atunci colonelul îl lua pe unul dintre ei și-l învăța:

– Ioane, de te-or prinde viu, nu poți să taci. N-ai cum! Te vor bate, te vor tortura și te vor interoga zi și noapte. Trebuie să le spui ceva, da’ niciodată să nu le dai vreun om de-al nostru. Le zici că ai legături cu oameni de-ai lor, trădători și turnători, doar știi destule iude. Nu vei spune decât două nume, trei sunt deja prea multe, și pe-astea le vei scăpa cu greu, după torturi și interogatorii, că ei te vor ancheta în permanență. Da’ tu s-o ții pe-a ta: oamenii lor ți-au dat hrană, haine, informații și adăpost. Ce le zici trebuie să fie simplu și credibil. Să nu vorbești mult, să nu spui nimic complicat, că te vor prinde cu minciuna și-o vor lua de la capăt. E de-ajuns să dai un singur om de-al nostru și putem muri cu toții!      

Așa vorbea Ion Uță, capta întreaga atenție. Noi știam că, dacă dădeam numele unor colaboratori ai autorităților, securiștii, care n-aveau încredere nici măcar în oamenii lor, i-ar fi arestat și i-ar fi băgat în anchete, ajungând și ei la bătaie și tortură. Măcar am fi reușit să mai scoatem din joc niște pioni inamici.

Tot colonelul ne-a învățat ca în cea de-a zecea, a unsprezecea sau a doisprezecea zi după o eventuală capturare, să mimăm acceptarea unei înțelegeri cu Securitatea și să mințim că suntem gata să dezvăluim locația exactă a grupării. În perioada indicată, atât pe timp de zi cât și pe timp de noapte, restul partizanilor urmau să pândească, într-un loc propice unei lupte purtate în minoritate numerică, trupele călăuzite de ortac. Prin organizarea unei astfel de ambuscade, scopul nostru principal nu era eliberarea camaradului, așa ceva ar fi fost aproape imposibil, ci împușcarea fratelui de arme pentru a-l scăpa de torturile Securității și de primejdia de a turna. 

– Fiecare să-și aleagă un loc strategic în munți. Veniți și-mi spuneți: ăsta-i locul unde vreau să mor. Atenție, îl veți alege în așa fel încât să nu rămână nici măcar 1% șanse să scăpați cu viață! Acolo trebuie să existe o unică posibilitate, anume ca doi-trei prieteni să te poată împușca fără probleme, de la o distanță rezonabilă, și-apoi să se retragă în siguranță, eventual împușcând și câțiva securiști.   

(Partizanul Nicolae Ciurică, Teregova, 2022 / sursa: arhiva Podul.ro)

Răzvan Gheorghe: Dumneavoastră v-aţi ales un astfel de loc?

Nicolae Ciurică: Da. Impresionat de învățăturile auzite, l-am ales și i l-am arătat colonelului, când s-a nimerit ca ortacii să-și facă tabăra în zona respectivă. Asta se-ntâmpla în ‘48, pe Valea Cernei. Dragul meu, cred că găsisem cel mai bun loc în care să mor de mâna prietenilor. Pe Cheile Corcoaiei, la aproximativ 70 de kilometri de Băile Herculane, undeva sus, sprijinit de stânci colțuroase, exista un podeț cu o lungime de vreo trei-patru metri, n-avea mai mult, pe sub care se buluceau puhoaiele Cernei. Acolo, spune o legendă, viteazul Iovan Iorgovan ar fi ucis un balaur. Și-acum zona a rămas aproape la fel de sălbatică, doar podul a fost înnoit și dotat cu balustradă, însă la sfârșitul anilor ‘40 nu exista așa ceva, bârnele erau paradite și întreaga punte avea o lățime de cel mult doi metri. Dedesubt, la câțiva metri, apa era într-atât de adâncă încât nu puteai desluși bolovanii de pe fund. 

– Bravo, mă Nicolae, ai ales cel mai bun loc!, m-a felicitat colonelul. 

Ca să răzbată până la podeț, securiștii ar fi fost nevoiți să se deplaseze nu mai puțin de un kilometru și jumătate pe o porțiune foarte îngustă – într-o parte se înălțau stânci pline cu mărăcinișuri, în cealaltă se revărsau apele Cernei. Pe-acolo putea înainta doar un singur om cu un cal ținut de dârlogi, dar un grup trebuia să se răsfire și să înainteze în șir indian, ceea ce ne și doream. Unul sau doi trăgători m-ar fi lichidat fără nici cea mai mică problemă, existând și posibilitatea de a provoca pierderi semnificative trupelor de Securitate. Asta ar fi fost ideal. Regula alegerii unui astfel de loc a fost respectată cu sfințenie și înainte și după moartea lui Ion Uță.

(Fragmentele fac parte dintr-un volum în curs de finalizare: ”Nunta partizanului cu moartea”)