Mironosițele (predica pe scurt)

Termenul nu este astăzi obligatoriu pozitiv: a fi sau a face pe mironosița a ajuns, trecut prin straturi culturale și lingvistice, prin experiențe sociale și confirmări conjucturale repetate, sinonim cu falsitatea, cu ipocrizia, cu lipsa modestiei, cu minciuna. Cu aceste percepții, neverbalizate întocmai, s-au confruntat deja femeile mironosițe ca atare, da, cele plecate spre mormântul Înviatului. În cazul lor, acuza centrală era însă mai curând nebunia. Pur și simplu. Era metoda cea mai rapidă și eficace a contemporanilor de a pune radical sub semnul întrebării realitatea minunii. De zăpăcite le-au luat, pentru o clipă, însăși Apostolii, adică cei care, plini de frică și copleșiți de incertitudini, la care se adăuga un irepresabil sentiment al vinovăției, al propriei lașități, își frângeau mâinile, neștiind ce va urma. Se aflau într-un fel de carantină a șocului. În plus, să nu uităm: pentru mentalitatea orientală, să primești din partea unor femei avânt, să fii hrănit cu nădejde și să fii îndemnat să ieși din ascunzătoarea spaimei reprezenta o lecție dificilă spre imposibilă pentru bărbați. “Zoe, fii bărbată!”, dar pe dos.

Grijile și reacțiile femeilor mironosițe, pe drum, sunt cât se poate de firești, copleșitor umane, banale carevasăzică. După ce au cumpărat din cetate uleiurile aromate – de unde și numele colectiv de mironosițe, de ungătoare cu mir –, ele se întrebau, fără a avea și o soluție, ceea ce însă nu le-a împiedicat să pornească, cum vor putea intra în mormânt. Împreună nu ar fi putut da la o parte piatra grea prăvălită la gura micii peșteri. În rest, gândul lor era doar să împlinească ritualul mirungerii mortului, adică să recupereze ceva din lipsa de pietate a unei înmormântări grăbite, superficiale, așa cum erau toate pe timp de pandemie. Ele doreau să urmeze tradiției, să redea, prin palma de ulei și lacrima sărată, ceva din demnitatea Celui crucificat. Nimic în plus. Erau, pe scurt, solidare cu mortul. Cu atât mai mari uimirea, groază și lipsa de replică în clipa în care văd nu doar că piatra este rostogolită, dar mai ales când dau cu ochii de înger. Acesta, grațios, diafan, probabil zâmbind, încearcă să le liniștească, să le readucă, așa cum se spune în psihologia de azi, în zona lor de confort sufletesc: nu vă înspăimântați! Degeaba. După un dialog de cel mult câteva secunde, ele o iau la fugă “cuprinse de frică și de uimire, și nimănui nimic n-au spus, căci se temeau”.

Suflând greu, cu năframele căzute pe spate, abia găsindu-și cuvintele, au ajuns la ascunzătoare și au vestit. În zadar. Cum aminteam: nu au fost crezute, Apostolii continuând, bărbătește, să se tânguie și să plângă. Abia după ce Înviatul se arată la doi dintre ei, ieșiți cu treburi topografice, viața mergând înainte, încep să se lumineze, dar nu total. În fine, arătându-Se tuturor, aceștia amestecă bucuria cu rușinea. Din clipa aceea însă nu au mai avut niciun dubiu, împlinind porunca Învățătorului și vestind în toată lumea Evanghelia. Cu prețul netocmit al vieții lor. Totuși, o mirare: oare de ce știrea Învierii nu a dat-o Maica Domnului? De ce nu s-au dus mironosițele întâi la Ea să vorbească, așa, cum se vorbește între femei? Iar Ea să îi anunțe pe Apostoli. Ar fi avut autoritatea necesară, nu ca sărmanele mironosițe, sugrumate de emoție și confuze în exprimare. Ei bine, ea a fost consecventă în smerenie și discreție, copleșită, omenește, de durere. Cu toate că am putea fi azi siguri că a știut prima, în sufletul ei de mamă, fără nicio arătare și nicio dovadă, că

Hristos a înviat!