"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Nevoia de libertate a ucrainenilor e o evidență documentată istoric. În istoria Ucrainei s-au înregistrat multe revoluții, inclusiv sângeroase, când ucrainenii și-au apărat drepturile și nevoile, dând astfel dovadă de nesupunere în fața regimurilor totalitariste.
Revoluția ucraineană din 1917-1921
Largi segmente ale societății ucrainene s-au răsculat împotriva regimului bolșevic dictatorial. Printre lideri s-a evidențiat Mykhailo Hrushevsky, conducătorul Centrului Democrat al Puterii (adică Rada Centrală a acelor ani). Revoluția a fost învinsă de bolșevici, care au înecat-o în sânge. Drept urmare, URSS și-a menținut ocupația asupra Ucrainei timp de aproximativ 70 de ani.
Înfrângerea a fost posibilă atât din pricina faptului că lupta s-a purtat împotriva unui monstru sovietic, ucrainenii neavând resurse pentru a o purta, dar și întrucât procesul formării națiunii ucrainene era incomplet, fiind măcinat de incongruența elitelor politice. Ajutorul extern nu a venit, așa că înfrângerea a fost inevitabilă. Însă sacrificiile și-au atins menirea – deși învinsă, revoluția a făcut posibilă continuarea procesului de formare a unei națiuni politice moderne, reînviind tradiția statalității ucrainene.
Anii ‘30. Colectivizarea, Holodomorul și revolta
Rezistența țărănimii ucrainene în timpul colectivizării din anii ‘30 a dus la organizarea a aproape 4000 de proteste la care au participat peste un milion 200.000 de oameni. Drept urmare, regimul stalinist a fost forțat să facă unele concesii, admițând unele părăsiri ale fermelor colective. În paralel însă, guvernul sovietic și-a intensificat presiunile (a se citi teroarea) asupra țărănimii – au fost impuse taxe și amenzi gigantice pentru cei care refuzau colectivizarea. Rezultatul a fost că, în 1932, peste două treimi din fermele țărănești ale Ucrainei deveniseră deja cooperative. A urmat monstruozitatea Holodomorului, marea foamete organizată de Rusia, care a reprezentat un amplu genocid pentru care Kremlinul nu a dat niciodată socoteală.
1990. Revoluția de granit a studenților
Protestele studențești s-au desfășurat între 2-17 octombrie 1990. În pofida presiunilor autorităților RSS Ucraineană, studenții s-au postat în Piața Independenței din Kiev și au declarat greva foamei. Protestul s-a finalizat prin semnarea unei rezoluții a Sovietului Suprem al RSS Ucraineană, care își asuma îndeplinirea cerințelor exprimate de protestatari, după cum urmează: – împiedicarea semnării unui nou tratat de unire;– realegerea Sovietului Suprem al RSS Ucraina pe o bază ce presupune multipartidismul, cel târziu în primăvara anului 1991;– întoarcerea soldaților ucraineni pe teritoriul RSS Ucraineană, precum și asigurarea efectuării serviciului militar de către tinerii ucraineni exclusiv pe teritoriul republicii;– naţionalizarea proprietăţilor Partidului Comunist din Ucraina şi a Uniunii Tineretului Comunist Lenin;– demisia lui Vitaly Masol, președintele Consiliului de Miniștri al RSS Ucrainene;În pofida tuturor acestor promisiuni asumate public de Sovietul Suprem al RSS Ucraineană, protestatarilor le-au fost deschise dosare penale.
2004. Revoluția Portocalie
Actele de nesupunere civică au fost organizate de susținătorii lui Viktor Iușcenko, principalul candidat la alegerile prezidențiale. Protestele au răbufnit la 22 noiembrie 2004, după ce Comisia Electorală Centrală a anunțat rezultate preliminare, potrivit cărora pro-rusul Viktor Ianukovici câștigase, totul bazându-se pe o imensă fraudă electorală. Ianukovici fusese susținut în cea mai mare parte din estul și sudul Ucrainei, unde a existat o puternică și aplicată propagandă rusească, însă acele voturi nu i-au fost nici pe departe de ajuns pentru a câștiga în mod corect. Principalul rezultat al Revoluției Portocalii a fost că, forțată de lumea care s-a revărsat în stradă, Curtea Supremă a decis organizarea unui al doilea tur de scrutin. De asemenea, au fost adoptate și o serie de amendamente la Constituție, fapt ce a redus semnificativ puterile președintelui. Schimbarea conducerii Ucrainei ca urmare a Revoluției Portocalii, precum și reorientarea politicii interne și externe a țării, au reprezentat începutul unei serii de „revoluții colorate” în alte țări, precum Serbia și Georgia.
2013-2014. Revoluția Demnității sau Euromaidanul
Șirul de manifestații (30 noiembrie 2013-februarie 2014) a produs schimbări majore, atât politice cât și sociale. Cauza incipientă a fost nemulțumirea societății ucrainene stârnită de intenția conducerii politice de a îngropa traseul Ucrainei către integrarea în structurile Uniunii Europene. Însă nemulțumirile erau multiple, inclusiv privitoare la concentrarea excesivă a puterii în mâinile pro-rusului Viktor Ianukovici, al cărui scop era menținerea Ucrainei la stadiul de colonie a Rusiei.Victoria Euromaidanului a reprezentat ieșirea Ucrainei din sfera de influență militară, politică și economică a Rusiei, reușind și o relativă reducere a dependențelor ce țin de sfera culturală rusească. Momentul a presupus și o inevitabilă reformare a puterii și a opoziției. A fost o etapă necesară.
