"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Din nou a făcut puțină senzație un sondaj care arată că „românii regretă perioada dinainte de 1989”. Prilej pentru noi văicăreli și interpretări tâmpite, rememorări inutile ale cozilor și frigului. Cumva atârnă în aer întrebarea nerostită: sunt românii atât de tâmpiți încât să regrete cu adevărat regimul dinainte de 1989?!?
Prin multele răspunsuri date la această întrebare nerostită se insinuează concluzia (la fel, nerostită) că da, românii sunt chiar atât de tâmpiți încât „îl regretă pe Ceaușescu”. Cumva românii sunt niște dihănii care mai trebuie încă îmblânzite și știm cu toții ce înseamnă asta, mai multă muniție propagandistică pentru menținerea actualului sistem.
Am căutat sondajul ăsta recent să văd cum a fost formulată întrebarea, care sună așa: „Au trecut peste 30 de ani de la schimbările din 1989. Din ceea ce cunoașteți sau ați auzit, situația generală de acum din România este mai bună sau mai proastă, comparativ cu cea din 1989?” Răspunsuri: 30,4% „mai bună acum decât în 1989”, 8,2% „la fel ca în 1989”, 57,4% „mai rea acum decât în 1989”.
Formularea întrebării e dubioasă, „situația generală” poate să însemne orice. De exemplu, pe unii îi poate enerva faptul că nu mai apare la televizor Angela Similea și să considere asta un motiv suficient ca să spună că situația e mai proastă. Apoi tendința generală a oamenilor este să uite destul de repede, mulți nu-și amintesc exact ce au făcut acum două săptămâni, dar să-și mai amintească „situația generală” din urmă cu 30 și ceva de ani. Întrebarea introduce și un aspect de cunoaștere istorică „din ce cunoașteți sau ați auzit” – e un îndemn la o comparație între chestiuni trecute „din auzite” și experiența directă contemporană, ceva ce frizează absurdul. Din auzite (depinde și de la cine auzi) Afganistanul e o țară minunată, practic există mai multe semne de întrebare.
Formularea întrebării îmi pare viciată. Ai categorii de oameni care intră în grupa majoritară de răspuns pentru că își regretă tinerețea (înainte de 1989 puteau să facă chestii pe care acum nu le mai pot face în urma simplei degradări biologice). Ai alte categorii de vârstă care intră în grupa majoritară de răspuns pentru că „au auzit” că „era mai bine” înainte de 1989. Cum ziceam, întrebarea în sine și formularea ei viciată folosesc exclusiv unor scopuri pur propagandistice.
În același timp rata mare de răspuns în defavoarea „situației generale” de azi semnalează o nemulțumire masivă în populație. Eu aș lansa o altă ipoteză: înainte de 1989 exista speranță în ciuda dificultăților evidente (a căror intensitate creștea de la o zi la alta), în prezent nu prea mai există speranță. Înainte de 1989 exista varianta fugii din România comunistă, acum românii nu mai prea au unde să fugă/ altfel spus: cei care au vrut și au putut să plece au plecat deja/ cei rămași își pregătesc copiii pentru emigrare și așteaptă resemnați drumul la cimitir cu speranța unei colive cu bomboane Leonidas. Înainte de 1989 exista speranța schimbării regimului, a schimbării clasei politice – o speranță redusă, dar exista. Acum lucrurile sunt limpezi, clanurile politice sunt perfect împământate și ascensiunea socială este mult mai bine controlată decât înainte de 1989, libertatea economică este absolut iluzorie, clanurile care controlează statul au instituit mecanisme de control economic mai ale dracului decât cele comuniste.
Majoritatea comparațiilor se fac la nivel material: înainte de 1989 nu aveam ce mânca/ acum avem ce mânca etc. – ce tâmpiți sunt românii care cred că era mai bine înainte de 1989 decât acum!!! Impresia mea este că nemulțumirea este mult mai profundă și are legătură cu dispariția speranței. Experimentul USR este cât se poate de grăitor (efectul Coriolan Drăgănescu), cum se zice în fotbal „s-a născut talent și a murit speranță”; mai bine zis USR a ucis speranța că se mai poate schimba ceva. (Încă sunt uimit de viteza cu care USR s-a înscris pe orbita clanurilor politice pe care se juruise că le dislocă!)
Ideea este că sistemul politic actual românesc a început să semene din ce în ce mai mult cu cel dinainte de 1989, avem o nomenclatură osificată în funcții, cu o agendă total diferită de cea a populației. Împărțirea în diverse partide politice este absolut irelevantă, și înainte de 1989 existau diverse facțiuni în Partidul Comunist, facțiuni în esență reproduse de actualele partide. Nu mai este nici un secret că în realitate partidele politice românești sunt lipsite de ideologie, realmente le este imposibil să-și asume un set de principii pe care să le urmeze, singurele tehnici de guvernare sunt oligarhia și populismul. Apoi avem același set de imunități și privilegii de care se bucură actuala nomenclatură, la fel ca cea dinainte de 1989; același nivel ridicat al corupției; același sistem de transmitere ereditară a funcțiilor și privilegiilor etc. În mod semnificativ până și mass-media seamănă de câțiva ani cu cea dinainte de 1989, aceleași știri, aceleași puncte de vedere cvasi-identice răspândite printre mai multe surse paralizate într-o agendă unică.
(Lipsa opțiunilor, dispariția soluției fugii din țară din ziua de azi îmi amintește de un banc dinainte de 1989, cu unul închis la spitalul de nebuni pentru că încercase să fugă în URSS. I-am zis bancul ăsta unui vameș moldovean care mi-a cerut șpagă, a râs omul de se ținea cu mâinile de burtă, n-a mai vrut bani de la mine.)
Ce este interesant: actuala nomenclatură politică a intrat în stagnare, la fel ca regimul dinainte de 1989. Clanurile politice românești sunt lipsite de imaginație, de creativitate; mai mult, prin practicarea unui sistem închis care respinge aporturile exterioare, filosofia asta de clan le reduce și mai mult priza la public. Clasa politică din ziua de azi îmi pare că este în aceeași poziție cu cea dinainte de 1989, aflată într-o adversitate permanentă cu populația pe care o guvernează. Fenomenul „Ilan Șor” din Republica Moldova va fi reprodus cât de curând și în România.
(Pentru cei care nu știu: Ilan Șor este artizanul jefuirii unui miliard de dolari din sistemul bancar de la Chișinău, fugit în Israel coordonează de acolo un partid în care oamenii sunt cumpărați de sus în jos. Din punct de vedere istoric nu e nimic nou, seamănă cu sistemul clientelar din republica romană, unde patricienii își cumpărau susținătorii politici cu bani și oportunități de afaceri. Dezvăluirile recent apărute în Ziarul de Gardă ne arată mecanismul prin care banii sustrași de Ilan Șor se întorc la moldoveni, coordonatorul este un fost naționalist și unionist român. Practic partidul lui Șor este lipsit de ideologie, discursul lui politic este un rumeguș ideatic pro-rusesc, în realitate este o schemă piramidală în care oamenii sunt plătiți ca să fie activi politic).
Lipsa ideologiei și ruperea de populație creează premisele unor fenomene politice extreme. Radicalismul USR a fost o pantomimă, o coreografie regizată cap-coadă, s-au întors foarte repede de unde nici nu plecaseră de fapt, în sistemul clanurilor. Radicalismul real încă mocnește, nu au apărut deocamdată lideri autentici cu o agendă articulată. Dezideologizarea politicii românești este o armă cu două tăișuri, pe de o parte facilitează menținerea controlului din partea actualului sistem de clanuri, pe de alta permite dezvoltarea unor structuri ideologice total diferite.
În sfârșit, ideea este că românii nu sunt tâmpiți, nu cred că cineva regretă cu adevărat regimul dinainte de 1989. Sub masca acestui fals regret se ascunde o nemulțumire mult mai profundă care își are rădăcinile în ceea ce se întâmplă în ziua de azi, nu în ceea ce s-a întâmplat acum 30 de ani.
