"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
În cursul nopții de 4 spre 5 martie 1949, în urma unei trădări, sute de securiști reușesc să înconjoare cazemata partizanilor conduși de maiorul Nicolae Dabija, ofițer de carieră și erou decorat al Armatei Regale. Tabăra (care includea și o cabană mică) se afla undeva la hotarul comunei Bistra (județul Alba), în zona ”Groși”. În acea noapte friguroasă de început de primăvară, în cazemată se găseau aproximativ 25 de luptători anticomuniști. Nu se așteptau la un atac.
Având o zdrobitoare superioritate numerică, trupele de Securitate i-au luat prin surprindere, însă li s-a răspuns pe măsură. Timp de două ore, poate și mai bine, au urmat scene de război în toată regula – rafale de mitralieră, explozii de grenadă, învăluiri și încercări de spargere a împresurării. În ciocnire au murit partizani dar și securiști, ambele tabere înregistrând numeroși răniți.
(Maiorul Nicolae Dabija, erou decorat al Armatei Regale și partizan martir)
Cinci luptători au fost uciși în focul luptei, 13 au cazut capturați în viață, cei mai mulți fiind răniți, în timp ce doar șase au reușit să spargă încercuirea, în frunte cu maiorul Nicolae Dabija, făcandu-se nevăzuți în desișuri.
Furioși, securiștii au ridicat un maldăr din cadavrele partizanilor pe care le-au mitralitat în mod repetat, răzbunându-se din nou și din nou pe morți. Într-un târziu, cele cinci trupuri au fost aruncate într-un adăpost subpământean al grupării, care a fost surpat, devenindu-le mormânt comun. Rămășițele lor pământești aveau să fie scoase la lumină peste un puhoi de ani, abia în august 2015, mulțumită istoricilor și arheologilor Gheorghe Petrov și Marius Oprea. Cu același prilej, printre oseminte s-au găsit numeroase gloanțe laolaltă cu un încărcător de automat rusesc ce plesnise de la furia rafalelor pe care securiștii le-au tras în mormanul de cadavre. Ura lor răzbate până în zilele noastre.
Cei 13 partizani capturați în viață au fost călcați în picioare și izbiți cu patul automatelor. Apoi au fost duși în beciurile Securității, unde bătăile s-au transformat în cele mai abominabile torturi, partizanilor fiindu-le alocat cel mai bestiar rețetar al stârpirii. Cu toții aveau să fie asasinați fără condamnare (nu au mai ajuns la proces) și îngropați într-un loc încă neidentificat, probabil undeva pe lângă Cluj. Vânat cu aceeași ură, maiorul Nicolae Dabija va fi și el arestat, la câteva luni după baia de sânge de lângă Bistra, tot prin trădare. Va fi executat la 28 octombrie 1949 alături de alți camarazi.
Printre partizanii care au scăpat din încercuirea de la începutul primăverii s-a numărat și Traian Ihuț – în noaptea de 4 spre 5 martie fusese plecat din tabără, împreună cu un camarad, pentru a aduce un transport de alimente. Fost pădurar, Ihuț va fi trădat de vechiul său ajutor de pădurar, pe care îl considera prieten și susținător. Motivul? Respectivul era îndrăgostit de soția lui Ihuț, aceasta rămânându-i credincioasă partizanului. Vândut, Ihuț a fost ciuruit de securiștii care îl așteptau la o stână de unde se aproviziona – fotografia din deschiderea acestui articol a fost realizată de securiști și înfățișează trupul neînsuflețit al lui Traian Ihuț.
La două-trei zile după omor, trădătorul a dat fuga la soția care nu știa că ajunsese văduvă și i-a spus:
– Ihuț e mort, am văzut cu ochii mei. Ia-mă pe mine!
Femeia i-a respins avansurile, așa cum avea să o facă întotdeauna, și nici nu i-a dat crezare. Mai auzise de câteva ori zvonul ăsta, dar de fiecare dată se dovedise a fi un fals răspândit de securiști – voiau să vadă cum reacționa, dacă știa ceva de el sau bănuiau că proscrisul trecuse granița și credeau că ea ar fi fost la curent cu situația. Bazându-se pe experiențele din trecutul nu foarte depărtat, era convinsă că Ihuț trăia și că urma să-l revadă mai devreme sau mai târziu. Îl iubea ca pe ochii din cap.
La auzul acestui nou refuz, înfuriat și plin de o ură clocotitoare, trădătorul s-a dus în pădure, a dezgropat cadavrul lui Ihuț, l-a decapitat, i-a băgat capul într-un sac și i l-a adus soției, căreia i l-a arătat rânjind.
Plângând în hohote, femeia avea să bage capul într-o cutie de carton și să-l îngroape undeva în perimetrul ogradei, în cel mai desăvârșit secret. Deasupra a sădit o tufă de liliac.
Documentând această fabuloasă și puțin spus impresionantă istorie necunoscută, arheologii Gheorghe Petrov și Marius Oprea au căutat capul lui Ihuț, săpând sub toate tufele de liliac ce se aflau în zona în care odinioară exista gospodăria partizanului. Din păcate nu l-au găsit. Poate că liliacul acela nu mai există de zeci de ani. Pe de altă parte, e vorba de un teren întins și e ca și cum ai căuta un ac într-un car cu fân. De fapt, e și mai dificil decât atât, pentru că în acest caz un detector de metale nu te ajută cu absolut nimic.
