Morții

sunt utili din multe puncte de vedere. Trecem de industria aferentă, în oglindă cumva cu cea de la naștere, corpul omului punând în mișcare sisteme dintre cele mai diverse. Unii ar vorbi despre diviziunea muncii, alții de oportunitate, alții de marketing. Trecem și de consecințele juridice – moșteniri, scandaluri, procese, sudălmi și cumnate aprige –, cu toate că bună parte a justiției de tranziție de la noi și din alte state foste comuniste a fost ani de zile blocată, așa zicând, de ei, de morți. Evident, este vorba despre ceea ce au lăsat, de hâriile existente, pierdute sau inventate. Trecem, dar și de data aceasta nu din comoditate, ci pentru a păstra textul cât mai scurt posibil, strâns de o idee, și de mai lunga sau mai scurta agonie, de frământarea apărținătorilor, de nopțile nedormite, nădejdile și epuizările. Iarăși, asemeni venirii în lume, inclusiv plecarea presupune grijă, spaimă, alinare, după caz. 

Ceea ce mă preocupă aici – tot sunt mâine “moșii” de vară – este puterea morților de a îi mișca, motiva și la rigoare a îi constrânge pe cei vii. Celor care nu mai sunt le datorăm, personal și colectiv deopotrivă, împliniri și neîmpliniri, pe primele fiind chemați să nu le risipim, pe celelalte să le concretizăm chiar noi. În context eroic, moartea este din multe puncte de vedere mobilul vieții. Cei căzuți pentru Patrie, generic, ne lasă, cum spuneam ceva, dar și ne încarcă. La urma urmelor, cultivând memoria lor, a celor de dinainte, ne legitimăm. Inclusiv spații fără istorie îndelungată, gen SUA, au produs cu vremea o întreagă bibliotecă și un cult al părinților fondatori în sens restrâns sau mai larg. Un prezent fără rădăcini în cimitir nu are profunzime, fiind, tot așa zicând, fără miză. Nu este, în consecință, o întâmplare că însăși postmodernitatea abundă de figuri eroice: de la micul vrăjitor la pirații din mările calde, de la figuri politice la sportivi etc.

Pentru a ajunge la un exemplu concret, nemijlocit: războiul din Ucraina este unul al morților din istoria recentă sau îndepărtată la numărul cărora se adaugă unii care au fost până acum trei luni, trei săptămâni, trei zile, trei ore, trei minute și trei secunde în viață. Conflictele armate sunt, în definitiv, chemări ale morții la moarte, dar în numele unei vieți mai bune, mai drepte. Când un cerc de putere și interese își vede viața proprie și a altora radical altfel decât alt cerc, suprafața comună, din ce în ce mai mare și mai crâncenă, este formată tot din ei, din morți. La care se adaugă invalizii, refugiații, oamenii duși cu capul, traumatizați și schilodiți interior. Problema, cum ne arată istoria, rezidă în incapacitatea de a transforma pe termen lung tezaurul comun al morților într-unul al vieții comune. Pacea este, banal formulat, pauza dintre două măceluri. 

În mod declarativ, președintele Putin acționează în virtutea memoriei înaintașilor care nu mai sunt în viață – aici: Petru zis cel mare –, chiar dacă recursul la un asemenea reper este în mod real doar glazura peste mizeria abuzului. Comentatorii de azi și cei de mâine fac/vor face diferența între propagandă și fapt, dar prezența în plin război a acestui discurs indică, indiferent de ce zicem, direcția. La rândul său, patriarhul Kirill tot la memorie, la cei care nu mai sunt în trup, se referă când accentuează unitatea de credință (și neam) a rușilor cu ucrainienii. În fine, președintele Zelenski, la fel, face apel la o linie mult mai firavă a memoriei a celor care, explicit, au murit pentru cauza Ucrainei ca stat. Tot banal, dincolo de tancuri și lansatoare, acum se consumă o conflagrație memorială cu efecte nemijlocite asupra celor în viață, a celor abia născuți sau care urmează să se nască. 

Pentru a încheia, cum facem ca moartea să nu năruiască, inclusiv scurtând-o arbitrar, viața? Cât de mult trăiesc morții în viețile noastre? Sunt, cum zic eresurile oltenești și poveștile scoțiene, strigoii cu program nocturn? Care le este locul fizic, altul decât mormântul? Că datori suntem, ca urmare a păcatului, cu o moarte, este una. Alta este și martiriul, mărturia cu prețul vieții, care, pentru a fi autentic, nu trebuie căutat, provocat. Cumplet altceva este, repet, uciderea, asasinarea cu bună știință. Fără dubiu, “folosim” moartea și amintirea celor deja morți în chip impropriu, catastrofal. Nu învățăm, cum se străduiau cei din Evul Mediu – da, “primitivii” citați cu scârbă de tot felul de bipezi contemporani –, să ne conducem viața în funcție de punctul ei (provizoriu) final. Cai de curse intense și scurte, cu zăhărelul în fața ochilor, noi vedem în față progresul, în timp ce “înapoiații” aceia întrezăreau înțelepciunea. Bogata tradiție ilustrativă, în Orient și Occident, a lui ars vivendi/ars moriendi oferă o lecție ca atare. 

Soluția creștină – cu atât mai tragică în singularitatea ei, actualul război fiind inclusiv unul declarat religios, mai mult: între două țări declarat ortodoxe – este evidentă. Fără Înviere, moartea este aducătoare de moarte, viața fiind doar râul care alimentează moara ce macină neîncetat, zdrobindu-le, semințele sădite inițial ale veșniciei. Răul fiind repetitiv, noncreativ și sterp, fără consistență, moartea este prezentată ca amenințare devenită concretă în vârful puștii. Rupând această fatalitate, desfăcând lanțurile robiei și aducând în inima gropii vârful existenței dumnezeiești, fără început și fără sfârșit, Învierea lui Hristos ia morții boldul, cum atât de plastic și de potrivit spune cântarea liturgică. Nu doar că își pierde chipul fioros, rușinată și demascată, dar moartea încetează să mai fie o soluție. Dacă memoria omenească este o prelungire a vieții, a istoriei, dincolo de monumentele bravilor înaintași, cu atât mai mult Învierea deschide fereastra către adevărata perenitate. 

Dacă memoria oamenilor poate fi luată inclusiv ca argument al morții, pornind noi și noi războaie, memoria Învierii cheamă tot Învierea. Dacă moartea omenească este întuneric, Învierea este lumină. Lumânările aprinse pentru cei adormiți și pentru cei (încă) în viață instituie simbolic dialogul lămuritor între lumi, anticipând în penumbrele zbaterii de acum odihna de apoi. Poate prea pe ocolite, cam acesta ar fi tâlcul pomenirii morților: îi pomenim pentru ceea ce au fost și pentru ceea ce sunt, ei nereprezentând capitole încheiate, ci tot atâtea semne puse în cartea Vieții. 

Dumnezeu să îi ierte, să îi bucure, iar pe noi să ne întărească, să ne înlumineze!