Victoria răului lung asupra răului scurt

Teza este de o cuceritoare simplitate: Comunistul Stalin a eliberat Europa de sub jugul lui Hitler național-socialist. De unde și simpatiile reale inițiale dintre cei doi monștri. Ambii se revendicau, fie și prin filiere politico-ideologice complet diferite, din ceea ce curent numim stânga, aici: extrema stângă, atât de ”extremă” încât a fost, în cazul lui Hitler, transformată în ”extremă drepta”, sau ce înțelegem prin așa ceva. 

În victoria marcată la 9 mai, care a urmat unui atac sângeros din partea Germaniei naziste – iată de unde obsesia ”luptei antinaziste” din Ucraina actuală! –, asupra URSS, istoriografia rusească, sau ceea ce se înțelege din această construcție, aproape că nu vede rolul celorlalți Aliați. 

În fine, Stalin ocupă Berlinul, poza soldatului sovietic pe acoperișul Reichstagului înfingând steagul roșu trecând prin retușuri și intrând direct în manuale. La temperatura feroce a epocii, a luptei dintre naționalism și internaționalism, dintre spațiul vital german și ipotetic întreaga lume pentru comuniști, putem și chiar trebuie să aducem în sprijin câteva ajutoare interpretative. Dar nu intrăm în detalii. De fapt, îmi cer scuze și de data aceasta pentru repetarea unor locuri comune. 

Ceea ce s-a ”uitat” și continuă să fie activ ignorat este faptul, în timp, că răului scurt, doar prin lucrarea în istorie, că efectele pe termen lung nu ne apucăm să le dezbatem, i-a urmat răul lung, cel întins pe durata dominației bolșevice, a Războiului Rece și atingând buza prezentului. Fără întrerupere. 

În timp ce Germania, de pildă, dar și foștii ei aliați, au învățat ceva din lecția istoriei, fostul URSS, slăbit nițel sub forma CSI, nu a învățat nimic. Se aude, se vede, se simte plenar. Cizma soldatului sovietic calcă în continuare peste popoare. Or, tocmai această permanență a mitului fondator, cel potrivit căruia URSS-ul de ieri și Rusia de azi au dreptate la scară istorică, fix cum a avut și Imperiul țarist – vezi spectacolul de autoprezentare de la Soci –, reprezintă adevărata armă mortală, adevăratul ”avion al apocalipsei”. Ieri, azi și mâine, rusul este mare, puternic, fie și trăind jumătate sub pământ, în tundră sau păduri: cu cât este mai neînsemnat la nivel personal, cu atât mai determinat la nivel colectiv. 

Liderii ruși nu conduc așadar oameni – cum se străduie pigmeii democrației vlăguite (din păcate!) –, ci destine. Ei nu își pierd vremea nici măcar cu fericirea imensei lor țări, ci nu abandonează – iarăși, o trăsătură mesianică fundamental diferită față de lașii occidentali consumiști și mercantile – fericirea lumii și a universului. Reformulând pe Caragiale, în asemenea condiții, judecați și voi, poți gândi altfel decât măreț, chiar și cu prețul a nu vedea monstruozitățile pe care tu însuți le produci? Nu, nu ai acum. Ori ai fi un rus fals – celebra glumă cu spionul CIA negru –, ori unul damblagit, ori trădător. Ei bine, atunci, gloria acestei ființe nu merită o zi pe an în care să fie onorată, salutată, încurajată? Merită! Să terminăm, așadar, cu criticile noastre mărunte, coborând degețelul moral ridicat în fața unui colos al păcii. Spre binele vostru, nu este cazul să vă arătați într-un fel sau altul dezacordul. Nu doar că nu ajută, dar, ne arată istoria, poate chiar să dăuneze. Tovarăși, petrecerea poate începe!