Sminteala este mare (a se citi, rog, cu răbdare)

și sunt cât se poate de conștient de acest fapt. Cu riscul repetat de a înfuria pe unii și a alimenta critica antibisericească a altora, nu mă simt sufletește în regulă fără să mai spun ultimele, chiar ultimele, cuvinte pe temă.

Înainte de toate, cum deja am precizat, nu am un război cu cineva anume, adică nu mă lupt până la capăt decât cu propriile mele limite. Ori Dumnezeu are simțul umorului ori vrăjmașul le încurcă așa cum doar el reușește. Așa, cum-necum, am ajuns aparent să mă năpustesc pe Mitropolitul Serafim, omul pe care mulți dintre noi îl avem la evlavie. Pe bună și meritată dreptate, cât sunt eu îndreptățit să îmi dau cu părerea. Problema nu este așadar monahul și arhiereul, ci funcția lui conducătoare, maniera în care a înțeles mai ales în ultimul an să se raporteze la mine, la viața, familia și rostul meu. Nu am făcut niciun secret din starea aceasta de fapt care a devenit și una sufletească. De ce, m-au întrebat cu uimire și deloc ascunsă dezamăgire unii, îi exclud aici pe fitiliști și pe cei care m-au atacat la persoană, a fost sau mai este nevoie de un asemenea spectacol degradant? Nu este destulă rătăcire în lume? Mai este cazul să adăugăm tocmai noi, clericii, ceva în plus, în loc să facem efortul în sensul invers, al limpezirii și liniștirii? Desigur că așa ar fi bineplăcut lui Dumnezeu, Celui care îi vrea pe frați împreună, și folositor oamenilor. Aici intervine primul dintr-o listă lungă de dar-uri. Da, dar avem și noi a ne confrunta cu ispite. Concret, să cedăm ispitei de a lovi pe celălalt, de a profita fără milă de boala cuiva, de a da interdicții – publicate ca atare, făcând astfel dialogul intern imposibil -, ispita de a căuta defecte și de a mima uimirea. La fel, în oglindă, este cât se poate de vie ispita de a îți vedea partea de adevăr, de a readuce aminte că una ai vorbit și alta s-a decis, că nimic din ceea ce ți s-a promis nu s-a ținut. Într-un cuvânt, ispita de a te apăra. Care este mai grea, imposibil de spus. Poți avea înțelegere, ca om cinstit, și pentru unul și pentru celălalt, simplificând. Al doilea dar: dar ce se întâmplă când doar unul recunoaște ispita și faptul de a îi fi cedat, iar celălalt susține că nici usturoi nu a mâncat și nici gura nu-i miroase, cum spune atât de plastic formula românească? Refuzul de a accepta că ai greșit nu este cumva mai grav decât orice ai fi făcut nepotrivit?

Apoi, în tot acest timp, repet: de peste un an, nu am reușit să port un dialog concret, altul decât unul de suprafață, formulând pe două coloane ce nemulțumește pe unul și ce pe altul. Or, în lipsa dialogului, a sfatului, a te plânge că situația este scăpată de sub control nu mai servește chiar la nimic. Când vii cu decizii deja luate, când ești posedat de certitudini, pentru a parafraza nu știu a câta oară vorba lui Țuțea, nu ai cum, omenește, să te aștepți la reacții angelice. Concret, pe cât o fi, Dumnezeu știe (aici chiar se aplică formula!), râvnitor vlădicul, pe atât de căpos popa. Doar că acest popă și-a pus, de prost ce este și nu ascunde, iată, chestia, o întrebare simplă: poate funcționa un organism al comuniunii, bazat pe iubire – poruncă grea cât piatra de la Mormânt –, exclusiv prin ordine, de sus în jos, precum boierul strigând din capul scării la sluga tâmpă care se uită, la propriu, la conaș ca la soare, căutând în zare? Cu câte mai vrei să încarci măgarul și să ai pretenția de a merge în galop? Da, pentru călugări funcționează la limită: fără familie și obligații, ascultarea este începutul și sfârșitul desăvârșirii. De aceea nu intră în țesătura socială, cu toate că pe palmele rugăciunii unora dintre ei stă la o adică întreaga lume. Taină mare, la propriu. Ce te faci dacă ești om în lume, cu tot ce presupune asta? Frumusețea Ortodoxiei, așa cum o văd eu, vine tocmai din balansul permanent dintre râvna monahicească, lucrarea clerului căsătorit și mărturia după puteri a laicatului/poporului. Clerul nu este exclusiv monahal, celib ca în Catolicism, așa cum nici laicii, în viața de zi cu zi, nu sunt toți în același partid cu toate că se regăsesc sub cupola aceleași parohii. Diversitatea și completarea unora prin alții este cheia. A dori, cum se întâmplă de secole, monahicizarea întregii suflări bisericești este de aceea profund problematică. Prin calendar, modurile de penitență și mortificare a trupului, prin asprime și canoane date la greu, monahismul a încercat, parțial și reușind, să inhibe talanții de altă natură, să deformeze și să deturneze percepții și moduri de viață. De la căsătoriile zise “albe” la evlavie duhnitoare, zona de interferență dintre nelume și lume este pe cât de virană pe atât de plină de surprize. De regulă, cum am perceput eu, proaste. Ieșirea forțată din firesc are, în concluzie, un preț care nu știu dacă îl merită. Dar asta este natura umană: râvnim la bunul altuia. Laicii visează la liniștea mânăstirilor și monahii mai tresar la mirosuri sau culori care le aduc aminte de o lume pe care au respins-o. Ispită de o parte și de alta.

Cam complicat? Nu cred, dar poate părea unora și îmi cer scuze în avans. Așadar, fără dialog, cu asprime camuflată în chemări unilaterale la pocăință, trecând peste orice reguli bisericești și, deja sună groaznic de prost, sfidând legi ale statului, bune-rele, dar obligatorii, chiar nu ai cum să te iluzionezi că o să mergi la nesfârșit cu același ulcior la apă. Cândva se va sparge și va fi dandana mare. Dacă mai intră în rețetă și chestiuni de bani, de lipsă de transparență, de favorizare fără criterii cunoscute și altele de acest gen, catastrofa devine, cum sugeram, o chestiune doar de timp. Că acum și cu tine sau mâine și cu altul, infecția se va lăți, celulele canceroase înaintând în trup, mâncându-te de viu. Știu nemijlocit despre ce vorbesc. Din păcate, pentru mine nu este o metaforă, cum nu este nici pentru mulți alții. Revin: așa cum avem nevoie, periodic, de o cură de detoxifiere – Posturile de peste an sunt și din acest punct de vedere minunat rânduite –, tot din vreme în vreme face bine să ne întrebăm cum și unde suntem în eroare. Profan, asta înseamnă fie analiză de piață, fie plan alternativ de afaceri, fie previziune, fie pur și simplu drămuirea cu discernământ a resurselor. Or, dacă pleci de la ideea că lac este și că broaștele vin oricum singure, fără să te coste nimic, iarăși nu mai ai voie să te plângi că nu poți dormi de hazul orăcăitului acelor amfibii pe care omul de știință face experimente. Lipsa de strategie nu a ținut niciunde și nicicând loc de strategie sau, spus altfel, a ținut la fel de mult ca imaginea pâinii de foame. Să te superi pe cel care te trage de mânecă și te îndrumă spre prima brutărie, iată o altă ispită. În loc să îi mulțumești discret, îl ții în șuturi până acasă. Pot să îți spună lingăii ce vor, cât de frumoase sunt hainele Regelui, că tot gol te prezinți. Când ești șef, de orice fel, nici nu mai contează tipul de greșeli făcute de subalterni, importantă, centrală chiar rămânând priceperea, maturitatea de a te raporta la ele. Și, da, tot principial: ești obligat, dacă îți dorești o îndreptare, să îți pui întrebarea în ce măsură ești și tu parte a problemei. Altminteri, ajungi în punctul mort de a deveni piedică sistematică a oricărei soluții, alta decât aceea de a primi, fie și printre dinți, recunoașterea șefiei tale inabile, bătute în cap.

Cât mai simplu spus, cu mult peste limitele acestui să îl numesc incident recent, chestiunea rămâne: cum ne raportăm unii la alții? Prietenii mei mi-au spus, tocmai pentru că știu cât am nevoie de tihnă, să o las cum este, așa, moartă în păpușoi, să mă spăl pe mâini și să îi ignor, inclusiv prin distanță geografică, pe unii care, după cum am tot văzut, nu au nicio secundă dispoziția de a se schimba. Rațional, nu te pui cu peretele tot lovind cu mingea, poate-poate devine elastic. Îți vezi de ale tale, chiar dacă, tot om sub zodia păcatului fiind, mai bombăni la auzul numelui unuia sau altuia, că de pomenit în sensul rugăciunii, dacă ești cinstit, nu prea îți vine. Chiar deloc. Ți-au spus și acum îți spui la rândul tău că nimeni nu a schimbat de unul singur lumea. Așa este. Chiar așa. Motiv destul de întemeiat să nu îți mai pui mintea și sufletul zălog. Acesta este și drumul pe care, cu ocolișul prăpăstios de până acum, am și eu de gând să merg în continuare. Dar nu înainte de a fi depus mărturie în fața lui Dumnezeu și, eventual, a oamenilor, că abuzul de putere, orice haină ar îmbrăca, dar mai cu seamă cea eclesială, nu este legitim prin simplul fapt că, precum văd la rândul meu, nu există nicio șansă de a fi sancționat. Unii rămân cu avantajele călcării altora în picioare, iar tu, cu coloana frântă la propriu și/sau la figurat te retragi, intri, cum spunea Steinhardt, în exil interior. Ceea ce era o soluție de supraviețuire în dictatură, aici: în comunism, ajunge strategie de salvare a ceea ce mai este teafăr în tine, dar în plină libertate și, repet, în mijlocul unei comunități de iubire având reper declarat pe Cel care ne-a spus totul complet pe dos față de cum am înțeles noi să traducem în practica de zi cu zi. Din acest punct de vedere, al greșelii ca sistem, suntem democratici, unii mai zărghiți decât alții, unii mai într-o dungă decât alții. Ajungem și aici de unde am plecat: natura umană căzută și doar episodic redresată. Asemeni iubirii, înțelegerii, normalitatea, generic formulat, se recompune din propriile cioburi în fiecare zi, mereu cumva de la capăt. Obositor, recunosc. Alternativa? Ne obișnuim cu gândul și cu datul, luând lucrurile și pe oameni așa cum sunt, fără nicio iluzie. Cu ultimele resurse, îți mai rămâne să vezi câtă motivație mai ai pentru uzul strict personal, cât mai este în rezervor pentru a nu ajunge, iată, în pana prostului.

În fine, un cuvânt despre război. Da, știu, unii dintre voi sunteți sătui de temă. Și eu! Dar crima merge nestingherită mai departe, că țin eu sau voi cont de ea, că o denunțăm, că ne perpelim sau îngrijorăm. Bine, se va încheia într-o zi cel din Ucraina, dar măcelul oamenilor între ei va continua în alte părți, fără pauză. Mai “precis”, cu dată exactă: până la sfârșitul veacurilor! Or, dacă nouă ne este atât de greu să mai privim strict ceea ce se întâmplă la granițele Țării, oriunde între timp am locui pe planetă, cu atât mai mult îi este greu, așa zicând, lui Dumnezeu. Să te uiți, aparent inactiv, la ceea ce fac plozii tăi din libertatea pe care le-ai dăruit-o din capul locului, iată nu doar drama făpturilor, ci inclusiv a Părintelui acestora. Cu diferența esențială că El poate mișca, insufla ceea ce toate cuvintele și armele noastre la un loc nu o să poată niciodată. Mereu va fi într-o victorie omenească un dram de nedreptate și, teoretic, orice victimă este, că știe sau nu, coautoare a tragediei prin care trece. Unii dintre noi am văzut, în consecință, partea goală a paharului, alții doar pe cea plină, de unde și cacofonia gravă, spirituală și etică, la care am participat din toți bojocii. Unii au căutat o noimă, alții nici nu și-au propus, unii au fost ziși realiști, iar alții nu și-au ascuns cinismul. S-au amestecat planurile sau, mai precis, confuzia dintre ele a ieșit, precum Atlantida, la suprafață. Toate crimele comunismului necunoscute și nerecunoscute, toate criticile la adresa narativului occidental, toate frânturile de istorie – vezi Herța, Bucovina etc. – și toate frustrările cât se poate de personale, dar servite pe post de proiecții geopolitice, s-au îngrămădit în fereastra istoriei, au stat pe vârfuri, și-au dat coate, au forțat să fie în primul rând. De la un punct încolo, chiar nu a mai contat cât știm, câtă pricepere avem, câtă “expertiză”, așa cum nici dacă suntem sau nu creștini și dacă din această pretenție identitară se nasc sau nu consecințe nemijlocite. În mijlocul acestei zăpăceli mortale s-au ridicat precum rachetele cuvintele Sanctității Sale, ale Patriarhului Kirill al Moscovei și Întregului Rus’. Pe acestea s-au străduit unii să le justifice, așa cum mulți alții, tăcând sau punând degetul la gura altora, le-au aprobat complice. Încadrarea teologică a crimei, asta a smintit și o face în continuare. Mai ales pe unii slabi, fără Duh autentic, orto-dox, precum sunt eu, nefericitul de popă. Da, și aici câștigă “realismul” mizeriei: nu poți schimba nimic, oricât ai protesta. Probabil. Poate sau, mai precis, în mod sigur sunt eu limitat, dar de la cei care au înfruntat, în pușcării, în exil sau la fața locului dictatura proletariatului am învățat, eronat cum se vede, că a nu fi de acord cu siluirea omului de către om nu te scoate pe tine din capcana clipei, dar devine fundament, mai devreme sau mai târziu, al unei libertăți reîntemeiate. O investiție în viitor care trece prin falimentul prezentului. Fix ca de Înviere. Se gândeau cei Care L-au răstignit că o să fugă Domnul de sub escorta morții sau mai nădăjduiau Cei care L-au iubit și urmat că, trecând inclusiv peste trupurile lor, victoria va fi, iată, valabilă până azi și dincolo de granițele timpului? Persecutori și ucenici, toți aveau în comun certitudinea, contrazisă glorios, că moartea este punctul final la o “poveste” care a început smerit, într-un anotimp ploios, pe care noi îl numim iarnă, sub cerul totuși înstelat, între dobitoace, pe paie. Tuturor ne-a făcut-o El, după "spectacol", ne-a băgat în sperieți și cu aceeași respirație în Împărăție. Pricină pentru care nu doar din buze, ci din toată deznădejea noastră, inclusiv a ucrainienilor, proclamăm unii altora, printre lacrimi chiar, că

Hristos a înviat!