Modernizarea (o poveste cu pauze)

Ieșirea din seria de stupori, indignări, revolte, nervi și concluzii gen “ca la noi, la nimenea” poate avea loc prin ridicarea brațului camerei, prin vederea de sus. Fără falsă superioritate, ci pur și simplu de pe creasta istoriei omenești. Or, limitându-ne la istoria modernă a României, ce vedem? O societate ajunsă din urmă de noile timpuri, asemeni altor societăți, nici mai deștepte și nici noi mai proști decât alții. Formarea statului național a fost, foarte schematic, primul mare proiect de mordernizare. Aveam o conjunctură de care, cu inteligență istorică, am profitat. Ca de obicei, mișcarea a fost dinspre afară spre înăuntru, apoi de la elită spre bază, de la oraș spre sat, de la o generație la alta. Evident, s-au dat peste cap, reinventându-se, obiceiuri, croieli de haine, arhitectură și litere, gusturi și repere. S-a și pierdut, inevitabil, ceva: lentoarea, raporturile ierarhice robuste – la limita înfeudării –, un fel de a fi, rețete de bucătărie, convingeri care păreau bătute în cuiele veșniciei, orizonturi și rutina de dimineață. Idealiștii modernizării, puțini, profitorii, inclusiv cei penali, mulți. Peste toți, încapsulați, glazura promisiunii prosperității. Între pașoptiști și Dinu Păturică – plaja este largă și, în ciuda schimbărilor numelor, se transmite din epocă în epocă. Șansa de a fi avut în Carol I un Rege longeviv, strateg al unității românești, a fost asemeni unei raze de soare.

Modernizarea a continuat, dar însoțită, cum și trebuie în cazul modificărilor morfologice ale unei națiuni, de dilemele aferente fragilului balans între profunditate și decor, ancestral și nou, propriu și import, între așezat și agitat, înțelepciune și istețime, gândire și ideologie, între adânc și superficial, referință și modă, între pasărea din mână și cea de pe gard. Aceasta a fost, de fapt, sumar descrisă aici, dezbaterea nedusă până la capăt, nici măcar până la o concluzie de etapă, a interbelicului românesc frecvent idealizat. Plopul nostru destinal s-a clătinat de multe ori, riscând să se rupă, pierzând crengi, lovind bezmetic în geamuri sau, impasibil, asistând la erori și orori. Apoi: drujba. Comunismul a defrișat brutal peisajul, în ciuda adaptării multora, asemeni plantelor rezistente, la noile condiții.

Modernizarea a continuat, dar în ipostaza ei criminală, construită pe teamă și amnezie, marile teme anterioare fiind preluate cu delicatețea măcelarului. Chestiunea identitară a fost acoperită de formolul menit să conserve legitimitatea regimului, național-comunismul ajungând caricatura unui trecut instrumentalizat și proiecția unui viitor eșuat din start. Ca odinioară, contactul cu firul modernității altora, în Vest, a fost asigurat de tot felul de entuziaști și/sau interesați care, pe furate și apucate, au introdus discuri, cărți, filme, cataloage, săpunuri și doze de aluminiu, adevărate piese de muzeu, tratate ca atare, dintr-un prezent paralel, inaccesibil. Decembrie 1989 ne-a găsit în mijlocul drumului. Asemeni popândăilor, am stat pe loc, fascinați de noile lumini. Unii dintre noi – nu este de mirare! – au fost călcați de șenilele libertății, în vreme ce alții au avut cea mai fastă clipă a vieții, reușind să se (re)inventeze. Curând, mai ales în străinătate. Pe lângă cei care nu au mai sosit niciodată, avortați, alții au plecat, peisajul lăsat în urmă trecând prin transformări, reforme, înnoiri și hidoșenii. De data aceasta, modernitatea la care aveam acces era alta, complet schimbată, fără ca noi să știm asta. De unde și entuziasmul. Treptat, ne-am trezit la realitate, ne-am recalibrat și, pe ansamblu, am învățat limbajul. Unii, atât de bine, încât nu mai au nevoie de limbă.

Modernitatea în trei sute de cuvinte. Așa am ajuns, parcă prin fatalitate, să imităm, să ne aliniem, să încuviințăm, să mulțumim, să certăm pe cei de altă părere, să îi combatem și să îi judecăm, să uităm ceea ce, în adâncime, ne unește. Am făcut instituții în absența simțului instituțional, am înființat universități străine universalității, am văruit, am schimbat, am săpat, am implementat, am devansat, am atras și, în general, am achiesat. Am dat interviuri, fără să fim jurnaliști, pentru angajare, ne-am logodit cu job-ul, am progresat, toate meseriile ajungând tot atâtea arte, așa cum a cumpăra cu un preț și a vinde cu unul mai mare, miezul comerțului, s-a tradus în înalte studii de marketing. Și așa mai departe. Onest, s-au schimbat în bine multe alte lucruri: de la legislație la practici nemijlocite, diferența, de sus, fiind nu doar vizibilă, dar adunând în ea inclusiv câștiguri. Pe care ar fi bine să nu le pierdem: de la statul de drept, cel adevărat, la dreptul de a păstra, suspendat, firul fixat de cer.

Cum merge mai departe zisa modernizare? În orice caz, nu prin nostalgie: pe vremuri a fost mai bine. În orice caz, nu prin distrugere: totul trebuie să fie nou. De ce nu așa? Ei bine, pentru că adâncim și încurajăm schizofrenia pentru ca apoi să ne mirăm cât de polarizată a ajuns societatea. Între patriotismul lui Ceaușescu și “p…da” laureatei Premiului Național de Poezie “Mihai Eminescu” (cea din 2022 o continuă pe cea din 2020): iată plaja modernizării actuale, a acestei povești cu prea multe pauze. Doctorate, deturnări, lucrări de mântuială, cu jumătate din material furat, traseim politic, steaguri, afișe, articole comandate și emisiuni dirijate, fotbaliști, pițipoance, urlete, cu și fără mască, eroii din spitale și imbecilii care merită să moară pentru că nu s-au lăsat imunizați, alianțe, fuziuni, efuziuni, festival, periniță și botox, fugari și expați, mesianica diasporă, prinți, tenis, românii de la Microsoft, spirala de energie, Burebista, ungurii, gaz și curent, tezaurul de la Moscova, victime ale comunismului, Holocaust, tâmpiți… educați, prezențe absente, mall, mașini la mâna a doua și victime în prim plan, tineri pensionari, panseluțe, on line, trafic, butaforie digitală, engleză, Eurovision, alge, caleașcă, droguri și celebritate, mere poloneze, mămăligă, sushi. Cât de sus să mai plasezi camera pentru a face o poză “frumoasă”? Sau să o cobori cumva, revenind de unde ai plecat? Mai bine o închizi, lăsând doar sunetul. În depărtare se aude un clopot...

Sus să avem inimile!